Eu cred în oameni. Chiar dacă adesea mi-ar fi mai simplu, poate, să nu o fac. Să adopt atitudinea rigid-sceptică a celui care a văzut destulă trădare în viață pentru a se mai lăsa înșelat de gesturi iscusite și de vorbe frumoase.

Eu cred în semenii mei, fără a mă considera în vreun fel diferit de cei – buni ori răi – care pășesc pe cărările acestei lumi, în acest veac neprielnic umanității. Eu cred în ceea ce suntem și, mai ales, în ceea ce putem deveni sub semnul Adevărului înțeles ca mod de viață, nu simplu concept abstract.

Eu cred în Dumnezeu. Iar credinței mele nu îi stă împotrivă decât nimicul zămislit de malefice imbolduri și învăluit în meșteșugitele cuvinte goale ce ne umbresc astăzi existența. Eu cred. Și aceasta nu mă face deloc diferit de ceilalți oameni.

Credința este cea care ne unește, nu ne dezbină. Cu o singură condiție: să fie sinceră și curată, nu o lozincă recitată pe nerăsuflate, cu ochii la ceas, pândind pauza de masă ori sfârșitul programului de lucru. Și aici ar fi multe de explicat începând, probabil, cu senzația pe care o am, în ultimul timp, că unii detractori ai Bisericii își declamă propriile convingeri... fără ca acestea să le aparțină, ca pe o sarcină de serviciu. Ingrată, obositoare, dar menită să le așeze, în cele din urmă, o pâine pe masă.

Am văzut și auzit cu toții astfel de persoane. Închistate în șabloane, nepregătite intelectual să poarte un dialog, violente atunci când sunt extrase din făgașele în care au fost amplasate. Iar existența acestor persoane – dedicată unor cauze care nu le aparțin – nu mă înfurie, ci mă întristează… Asta, deoarece nimeni nu se află mai departe de statutul său uman decât acela care se trădează pe sine însuși, înșelându-și semenii. Indiferent de privilegiile obținute ca urmare a trădării. Sau, poate, tocmai din cauza lor...

Eu cred în generația mea. În lupta pe care am dus-o cu toții pentru a fi liberi și puternici, neîngrădiți de strădaniile unora de a ne mâna către distrugerea înceată ori către paralizia rapidă. Prea mult timp am fost hrăniți doar cu sloganuri de neînțeles. Generația mea – generație de sacrificiu – avea promis un viitor luminos, fie el și învăluit doar în lumina blândă a mijlocului vieții noastre. Și iată-ne ajunși acolo, în acel moment al existenței. Iar drumul este înecat în perdele de fum, care ne împiedică să zărim mlaștina în care suntem atrași. Care ne împiedică măcar să realizăm dacă mergem înainte sau înapoi.

Dar cred. Cred cu tărie că vom ști să alegem calea cea bună, lăsând să treacă pe lângă noi, fără a ne atinge, veninul vorbelor grele, aparent în doi peri, menite să ne întoarcă privirea de la singurul far călăuzitor în aceste vremuri încețoșate: Biserica. Și încă există mulți oameni sărmani la suflet care supraviețuiesc stupid, scormonind printre ruinele fumegânde ale comunismului. Ideologii bazate pe manipulare, vieți bazate pe aparențe...

Cred în puterea noastră de a crede, cu forța și îndreptățirea celui care își cunoaște prea bine prietenii, rudele, vecinii, conaționalii, știind că aceștia nu se pot lăsa înșelați de zorzoanele ieftine, lingvistice ori de alt fel care ne sunt aruncate pentru a ceda, în schimbul lor, sufletele noastre nemuritoare. Chiar dacă ne va fi greu, chiar dacă vom înota împotriva curentului, chiar dacă nu vom mai ști cu exactitate ce avem de făcut, orbiți de strălucirile calpe din jur, știu că, la ceas de cumpănă, vom găsi puterea de a rosti și noi „cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).

Eu cred în Dumnezeu. Știu că nu ne va părăsi, chiar dacă am uitat să Îi oferim locul care I se cuvine în sufletul nostru. Și, de aceea, cred în oameni. Cred cu răbdarea celui care încearcă să descopere, indiferent de circumstanțe, chipul Părintelui ceresc oglindit în privirea fiecăruia dintre noi. Iar aceasta mă va determina întotdeauna să cred.