Plânsul este rodul suferinţei inimii, rod binecuvântat de Mântuitorul Hristos: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4). Tânguirea după Dumnezeu şi lacrimile însoţitoare sunt deci, porunci ale Mântuitorului. Lacrimile care izvorăsc din inima zdrobită şi străpunsă de smerenie sunt un mod de viaţă, tot aşa cum pocăinţa şi plânsul duhovnicesc sunt un mod de viaţă. Vorbind despre lacrimi, trebuie să precizăm că există lacrimi lăuntrice, ale inimii, şi lacrimi din afară, ale trupului. Inima plânge adesea, curăţindu-se prin rodirea lacrimilor. Atletul lui Hristos, care vieţuieşte în duhul tradiţiei ortodoxe, îşi „surprinde” de multe ori inima plângând; uneori aceste lacrimi sunt vizibile, alteori, tainice. Care să fie oare importanţa acestor lacrimi? (...)

Sfântul Simeon Noul Teolog, care, alături de alţi Sfinţi Părinţi, poate fi numit „teologul lacrimilor”, era convins că lacrimile sunt un semn al vieţii. Precum plânsul noului-născut la ieşirea din pântecele mamei sale arată că este viu - căci dacă nu plânge, se spune că nu e viu - tot astfel, viu duhovniceşte este şi cel ce plânge atunci când renaşte duhovniceşte. Sfântul Simeon constată că „firea omenească are în sine, de la naştere, atât tânguirea cât şi lacrimile deodată”. Această constatare a fost necesară deoarece, în vremea aceea, se considera că nu toţi oamenii au aceeaşi fire, şi prin urmare, nu toţi pot vărsa lacrimi - ceea ce nu e adevărat. Lacrimile îi sunt la fel de necesare sufletului precum îi sunt necesare trupului hrana şi băutura, adaugă Sfântul Simeon. Cel ce nu plânge în fiecare zi sau la fiecare ceas „îşi va ruina sufletul şi-l va face să moară de foame”. Când omul a dobândit aplecarea către bunătate, osârdie, răbdare, smerenie şi dragoste de Dumnezeu, sufletul său, care mai înainte era ca o stâncă, „va deveni fântână de lacrimi”. Preluând un text scripturistic, Sfântul Simeon arată că „atunci când au fost botezaţi, unii adulţi au vărsat lacrimi, fiind pătrunşi de umilinţă la venirea Duhului Sfânt - dar acelea nu erau lacrimi de suferinţă, căci erau mai dulci decât mierea, ci se revărsau din ochii lor în linişte şi fără durere”.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 209-212)