Potrivit învățăturilor Sfinților Părinți, cel mai important lucru și condiția esențială pentru succesul în lupta nevăzută este „să nu ne bazăm niciodată pe noi înșine, în orice am face”. De ce este acest lucru atât de necesar? Să cercetăm mai îndeaproape.

Din momentul căderii strămoșilor noștri în păcat, noi, în ciuda slăbirii evidente a puterilor noastre duhovnicești și morale, avem în general o părere bună despre ceea ce facem, despre noi înșine. Deși experiența de zi cu zi ne convinge constant de falsitatea unei asemenea gândiri, noi continuăm să credem, într-o iluzie de neînțeles, că suntem „ceva” sau chiar „ceva important”. Această slăbire duhovnicească a noastră, pe care adesea nu o observăm sau nu o recunoaștem, este contrară în special lui Dumnezeu, întrucât reprezintă roada mândriei omului de a se afirma sau, potrivit expresiei grăitoare a Sfinților Părinți, a „egocentrismului”. Este originea, rădăcina și cauza inițială a tuturor patimilor și viciilor noastre. Blochează singura portiță prin care poate pătrunde harul lui Dumnezeu.

Această părere bună despre noi înșine nu permite harului lui Dumnezeu să intre în noi și să locuiască acolo. Harul se îndepărtează de o asemenea persoană, căci cum ar putea harul, care ne-a fost dăruit pentru luminare și ajutor, să pătrundă într-o asemenea persoană, în sufletul cuiva care crede că este ceva măreț, care crede că știe totul și că nu are nevoie de alții? Domnul Însuși, prin proroci, vorbește despre astfel de oameni, care sunt plini de duhul mândriei și al slavei deșarte: „Vai de cei care sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți după gândurile lor!” (Isaia 5, 21). De aceea, Apostolul ne povățuiește, spunându-ne: „Nu vă socotiți voi înșivă înțelepți” (Romani 12, 16).

(Arhiepiscopul Averchie Taușev, Nevoința pentru virtute. Asceza într-o societate modernă secularizată, traducere de Lucian Filip, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 151-152)