Omenirea de astăzi, mai ales partea creştină, are plăcerea de a se înclina spre echilibru, care n-ar fi un lucru rău, numai că acest echilibru este ceva propriu creat, nu este adevăratul echilibru. Şi anume, se spune cam aşa: „muncesc cinstit, merg la biserică, ţin posturile - într-o formă mai uşoară, pentru că muncesc, după aceea rar (dar bine) mă distrez, îmi formez un cerc de prieteni cu care să mă simt bine, nu fac avorturi - am metode proprii de a nu face copii” şi în felul acesta creştinul se aşează într-o poziţie de el bine gândită şi pe care o pretinde ca fiind echilibrată.

Noi discutăm despre sfinţenie ca stare normală a vieţuirii noastre - sfinţenia este starea normală, orice nu este sub sfinţenie este stare anormală. Cu alte cuvinte, trebuie să stabilim fiecare dintre noi în ce stare suntem, că dacă îi zici unuia „anormalule” se consideră jignit. Nu este jignire, este exprimarea unei stări a fiecăruia dintre noi.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 119)