Să ne spuneţi câteva cuvinte despre familia creştină, biserica mică.

Mie nu mi se pare că familia poate fi o biserică mică, pentru că ea face parte integrantă din familia mare, din Biserica mare. Am mai spus-o şi altădată şi îmi place să o repet: nimic nu este mai plăcut pentru ochiul meu decât atunci când văd tata, mama şi copiii la Biserică. Eu cred că de acolo începe restructurarea familiei. Noi, din nenoroci­re, ne-am angajat televizoarele pe post de dădacă – dădace electronice. Copiii noştri sunt la şcoală, dacă se poate, la program prelungit – de dimineaţa şi până la patru după-masa. Mănâncă la restaurant deja.

Eu, mea culpa, cam în situaţia asta sunt, pentru că, între timp, avem de rezol­vat toate celelalte probleme din jurul carierei noastre. Or, copiii au ajuns să fie nişte oaspeţi în propria lor familie. Voi înşivă sunteţi oaspeţi în familia părinţilor voştri – vă întoarceţi de pe la Arad, de la şcoală, de pe unde staţi, iar părinţii, săracii, nu mai ştiu ce să facă. Pe de o parte, e fru­moasă reacţia lor, dar trebuie să aveţi grijă să nu picaţi în idolatrizări ieftine. Nu cred că se poate vorbi despre fami­lie ca mică biserică atâta vreme cât ea nu stă în marea Bise­rică – tata şi mama spovediţi şi împărtăşiţi, copiii împărtă­şiţi, spovediţi când este cazul. Din când în când, strânşi în jurul unui preot duhovnic – cum avem medic de familie, putem avea liniştiţi şi preoţi de familie şi să-i tratăm ca pe membrii familiei noastre.

(Preot Conf. Dr. Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 206-207)