Copiii trebuie să discute cu părinţii lor şi să le spună gândurile. Aşa cum monahul în mănăstire are pe stareţul său, căruia îi spune gândurile sale şi astfel se uşurează, la fel şi copilul trebuie să aibă o apropiere sufletească de părinţii lui.

În mod normal, copilul trebuie să se mărturisească mai întâi mamei şi apoi duhovnicului. Deoarece, precum atunci când copilul se loveşte la picior, părinţii merg împreună cu el Ia medic şi îl întreabă ce trebuie să facă pentru a se vindeca piciorul, tot astfel ei trebuie să ştie şi ce fel de probleme îl frământă pe copil, pentru a-l ajuta. Dacă acesta îşi spune problemele sale sufleteşti numai la duhovnic, atunci cum vor putea părinţii să-l ajute, neştiind ce anume îl preocupă?

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 138-139)