Fără onestitate, nu (mai) avem nici o șansă

Am rămas la modul cel mai serios impresionat de mulțimea mesajelor de susținere pe care le-am primit. A fost ca o ploaie de lumini într-o noapte de adânc întuneric. Ceea ce intuiam s-a confirmat cumva. Suntem încă mulți cei care credem că oricât de multe ispite ar fi, oricâtă răutate s-ar revărsa deșănțat pe fața pământului, nimic nu poate birui Crucea ‒ adică Dragostea cea neumbrită! Ce am dorit să transmit cu acel text, totuși ce s-a vrut el?

Simt că am rămas dator cu o continuare la textul pe care l-am publicat acum două săptămâni, în care anunțam: „Și chiar îmi vine să mă retrag!”. Așa cum am spus și atunci, indiferent de ceea ce simt și trăiesc eu, indiferent de ceea ce (mai) pot sau nu să duc, pentru mine esențială (mântuitoare, de fapt!) este doar voia lui Dumnezeu. De aceea, nu am avut nici o secundă în minte ideea de abandon a unei lupte când am scris acea pagină de jurnal. Dimpotrivă. Îmi arătam disponibilitatea de a fi „transferat” de pe un front mai vizibil pe unul mai puțin vizibil, dar nu mai puțin important. Adevăratul război al creștinului este cel duhovnicesc: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). Pandemia sau criza în care am intrat nu a făcut decât să confirme această spusă a Sfântului Apostol Pavel. Cine-și închipuie că e ușor să faci pocăință și să te rogi pentru toată lumea probabil că nu a încercat nici una, nici alta.

Am rămas la modul cel mai serios impresionat de mulțimea mesajelor de susținere pe care le-am primit. A fost ca o ploaie de lumini într-o noapte de adânc întuneric. Ceea ce intuiam s-a confirmat cumva. Suntem încă mulți cei care credem că oricât de multe ispite ar fi, oricâtă răutate s-ar revărsa deșănțat pe fața pământului, nimic nu poate birui Crucea ‒ adică Dragostea cea neumbrită! Ce am dorit să transmit cu acel text, totuși ce s-a vrut el? Iată, pe scurt:

1) O spovedanie publică. O mișcare prin care am lăsat să se întrezărească ceva din neputințele ce mă luptă și pe mine ca pe oricare altul. Am vrut să fiu astfel solidar cu cei care îndură cu greu multe vicisitudini, care se simt părăsiți, care suferă în tăcere și/ sau solitudine.  

2) Un apel la rugăciune. Un strigăt al soldatului care, în luptă fiind, cere întăriri. Dacă nu, se mulțumește și cu „un pahar de apă” oferit în numele lui Hristos, pentru care El Însuși va răsplăti mai apoi (cf. Matei 10, 42).

3) Un semnal de alarmă. În tot iureșul mediatic, social, personal, ne-am prea radicalizat, încrâncenat, înveninat. Prea multe sentințe definitive și irevocabile, prea puțină empatie, delicatețe, omenie. Și, mai ales, prea puțină încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

4) O reașezare a priorităților. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” (I Corinteni 6, 12). Din când în când e nevoie să te retragi puțin pentru a avea o perspectivă mai corectă asupra situației în care ai ajuns.

Nu în ultimul rând, confesiunea mea a fost și un exercițiu de onestitate. Aceasta cred eu că e soluția la toate zbaterile noastre ‒ personale, comunitare, naționale sau internaționale. Duhovnicește, știm cât de mult a prețuit Mântuitorul onestitatea din reacția pe care a avut-o atunci când a văzut pe Natanael: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug” (Ioan 1, 47). Dacă nu suntem sinceri, mai ales cu noi înșine, rămânem captivi ego-ului ‒ adică iadului, în diferitele sale manifestări. Moartea, Judecata de Apoi înseamnă o întâlnire față către față cu Dumnezeu. Când „El Se va arăta”, abia atunci noi „Îl vom vedea cum este” (cf. I Ioan 3, 2). Adică nu după cum Îl „gândim” noi sau ni-L închipuim. Surpriza mare va fi că nu doar pe Dumnezeu Îl vom vedea „precum este”, ci și pe noi ne vom vedea așijderea. De aceea e și înfricoșătoare Judecata, pentru că presupune o confruntare cu noi înșine, cu ce am ales, cu ce am cultivat în inima noastră. Încât, pentru a nu avea surprize cumplite, este absolut necesar ca încă de pe acum să ne vedem așa cum suntem, nu cum ne-am dori să fim! Cu toate slăbiciunile, mizeriile, lașitățile, vicleniile etc. Dar și cu dorul cel bun, fapta cea milostivă, gândul de rugăciune, picătura de frumos...

Acest exercițiu de onestitate poate să meargă până la toate nivelele și în toate sferele societății. Invers, unde nu vedem această onestitate, e clar că e o mare problemă. Spre exemplu. Cu toții am aflat că există feministe ce clamează dreptul la avort (inclusiv în ultimele luni de sarcină!) folosind sloganul: „trupul meu, alegerea mea”. Le voi crede că sunt sincere atunci când le voi vedea folosind același slogan și în fața amenințării cu obligativitatea vaccinării. Sau atunci nu mai e trupul lor, e al statului?

Voi crede că le pasă cu adevărat de mediu acelor ecologiști care s-au scandalizat aflând propunerea autorităților ca, la momentul împărtășirii, să folosim în Biserici „lingurițe de plastic și pahare de unică folosință”. Vă dați seama cam de cât plastic este vorba la peste 14.000 de lăcașuri de cult în care mii de oameni se pot împărtăși chiar și săptămânal? Ați auzit vreun ecologist scandalizat de această propunere?

Și ateilor le face bine din când în când câte o cură de onestitate. Filosoful creștin Nikolai Berdiaev mărturisea că nu a cunoscut nici un ateu adevărat. Pentru că orice ateu, dacă este onest în căutările sale, cu frământările sale, ajunge, mai devreme sau mai târziu, la Dumnezeu. Cu atât mai mult se cuvine a fi onest cel din Biserică, mai ales cel asumat, nu doar declarat scriptic.

E o pandemie de viclenie și de învinovățire a celuilalt. Adevărata molimă e lipsa de onestitate. Cealaltă, covidică, e doar o palidă reflecție, un ghiont dat celui ce doarme încă în papucii delăsării de sine.

De la același autor

Ultimele din categorie