Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine ca să nu mă asemăn cu cei care se pogoară în groapă (Ps. 27, 1). Atunci când tinereţea este la apogeul frumuseţii sale, oh, cât de încântătoare este! Este atât de frumoasă încât unii oameni nu diferă de îngerii cereşti. Dar când coasa ascuţită a morţii îi loveşte şi îi seceră, aceştia trebuie înmormântaţi iute căci există un pericol iminent de infecţie. Ei sunt bogaţi în morminte reci, căci, în curând, o duhoare grozavă va lua locul frumoasei, înmiresmatei tinereţi! Ceva asemănător se întâmplă cu sufletul omului. Atunci când omul este curat de păcate şi atent cu sine, harul lui Dumnezeu sălăşluieşte în el, bunătatea dumnezeiască îl împodobeşte şi oricine se bucură de simpla vedere a unui astfel de om. Dar, din păcate, atunci când omul păcătuieşte şi nu se căieşte, Dumnezeu Îşi întoarce dumnezeieştii Săi ochi şi de îndată întunecimea morală îi acoperă sufletul. Atunci el începe să lucreze faptele cele rele şi necuraţii demoni pângăresc acel suflet nenorocit din ce în ce mai mult în fiecare zi, aruncându-l dintr-un păcat într-altul şi dintr-o patimă  într-alta, aşa încât sufletul devine atât de urât mirositor încât chiar şi sfinţii îngeri nu îi pot suporta duhoarea sau să stea lângă acel suflet spre ajutor. Prin urmare, harul divin se retrage şi putreziciunea păcatului îşi începe lucrarea sa distrugătoare.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 343-344)