Luna noiembrie a acestui an cuprinde cinci duminici, iar pericopele evanghelice lecturate în biserici ne relevă noi înţelesuri ale spovedaniei şi împărtăşaniei. Voi fi cât se poate de succint, încercând să mă încadrez în spaţiul editorial alocat. (Fac o mărturisire, în premieră, cu acest prilej: acest tip de exegeze se vor regăsi, mai dezvoltate, într-un volum pe care-l pregătesc pentru tipar şi care va cuprinde şi alte texte despre aceste două sfinte taine fundamentale pentru mântuire).

În prima duminică a lunii, bogatul nemilostivşi săracul Lazăr(v. Ev. Luca 16, 19-31) pot fi văzuţi ca două repere pentru clerici şi pentru credincioşi. Preotul duhovnic are de învăţat, de aici, că nu trebuie să ignore niciodată pe cel ce se apropie, cu umilinţă, deşi plin de păcate (adică „de bube” pe care le ling câinii-demoni). Trebuie să-l primească în curtea Bisericii şi să caute să-l ajute pe cel căzut, îndrumându-l întru vindecare şi hrănire euharistică. Lazăr – omul care se pocăieşte – are limitele lui, pe care şi le asumă cu smerenie. El stă la poartă precum penitenţii de odinioară, care stăteau în pridvorul bisericilor până li se îngăduia să intre în naos. Precum Lazăr, venim şi noi la Dumnezeu, neaşteptând nimic, decât oarece fărâmituri ce cad de la masa ospăţului Împărăţiei, căci ne-am făcut, prin păcat,asemenea dobitoacelor. Dumnezeu ne ridică însă, ne vindecă de bube, ne pune la Masa Sa euharistică, ne hrăneşte, dar nu cu resturi de mâncare, ci cu Însuşi Trupul şi cu Sângele Său. Hristos este Bogatul Cel multmilostiv.

În a doua duminică a lui brumar, alte două modele: femeia cea cu scurgere de sânge de 12 ani şi fiica lui Iair care este înviată (v. Ev. Luca 8, 41-56). Femeia cea bolnavă ne învaţă că pocăinţa este personală, dar are şi o dimensiune comunitară. Femeia se apropie smerit (s-a atins, pe la spate, de poala hainei Domnului), în ascuns, dar ajunge la o întâlnire „la vedere”, personală, cu Dumnezeu şi, împlicit, cu ceilalţi care sunt în jurul Lui. Vindecarea ei nu a putut rămâne ascunsă căci atingerea de Trupul Domnului nu a fost ceva magic, ci a implicat voia (permisiunea) Lui de a o vindeca. Tot aşa, nici împărtăşania nu „acţionează” în chip magic, ci ca viaţă dăruită de bună voie din viaţa Lui. Fiica lui Iair a murit, bolnavă grav fiind, cum şi păcatul îl omoară pe om. Dar ea a fost înviată de Hristos şi, tot aşa, şi noi putem fi ridicaţi de Dumnezeu, oriunde am fi căzuţi. El „a poruncit să i se dea să mănânce” pentru că învierea din păcate trebuie să fie urmată, la momentul binecuvântat, de împărtăşirea din sfintele taine.

Orice păcat ne răneşte, e o rupere de Dumnezeu ce lasă răni în fiinţa noastră şi ne sleieşte de puteri. Pilda samarineanului milostiv (v. Ev. Luca 10, 25-37), lecturată în a treia duminică, ne învaţă că începutul pocăinţei este a accepta pe Dumnezeu „să-şi facă milă de noi”, recunoscându-ne răniţi şi cu totul neputincioşi. Euharistia (simbolizată de vin) şi sfântul maslu (simbolizat de untdelemn) sunt leac pentru aceste răni sau urmări ale păcatului. La început le primim ca „în exterior” - pe trupul nostru, apoi, pe măsură ce ne întremăm, ele se „interiorizează”. Căci omul căzut între tâlhari a fost dus, ulterior, la han - în Biserică - unde a primit şi de mâncare - adică taina sfintei împărtăşanii. Sunt trepte şi moduri felurite de a „lucra” în noi ale sfintei împărtăşanii - de la a vindeca rănile, când punem început bun, până la a ne hrăni fiinţa întru „viaţă din belşug”.

În următoarea duminică au primit un mesaj şi cei care tot amână spovedania. Din Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (v. Ev. Luca 12, 16-21) aflăm că este o adevărată nebunie să credem că suntem plini de viaţă („bunătăţi”), adunată „pentru mulţi ani”. Să nu mai amânăm nici o clipă pocăinţa. Iar când ne spovedim, să o facem ca şi când ar fi ultima dată când avem şansa aceasta, ca şi cum ar fi spovedania dinaintea morţii (căci „în această noapte vor cere de la tine sufletul tău”). Noi ne hrănim biologic trupul, dar sufletul nu se hrăneşte cu cele materiale, ci cu cele dumnezeieşti. Ca un pogorământ faţă de căderea noastră, Domnul ne hrăneşte acum cu Trupul Său sub forma pâinii şi cu Sângele Său sub forma vinului. Însă, aşa cum spune o rugăciune a preotului de la Sfânta Liturghie, noi ne vom împărtăşi cu Domnul „mai cu adevărat”, mai deplin, în „ziua cea neînserată” a Împărăţiei Sale.

În această ultimă duminică din noiembrie, vom vedea că „păzirea poruncilor” de către dregătorul bogat (v. Ev. Luca 18, 18-27) nu sunt un scop în sine, ci cale către Dumnezeu. Pocăinţa înseamnă întoarcere către Dumnezeu şi alipirea de Hristos Domnul. Implică și traseul de la un mod oarecum impersonal de a trăi credința (împlinind poruncile) la ceva foarte personal, la o implicare totală, fără rest (când urmăm cu totul lui Hristos). Pe traseul acesta edificator, ucenicul poate avea și o mare ispită: aceea de a considera că acel „personal” se referă la duhovnicul său, de care se ataşează, uneori, în mod nesănătos. Duhovnicul ghidează spre Hristos, nu trebuie să se interpună în această relaţie a ucenicului cu Dumnezeu, ci să o faciliteze. Pe de altă parte, nu te poţi împărtăşi de Hristos şi să fii lipit de cele lumeşti. La un moment dat vei ajunge în punctul în care trebuie să alegi, precum a ales şi dregătorul bogat. Dacă nădejdea ne este în lucrarea noastră, în virtuţile noastre, vom suferi mult. Şi nu vom dobândi capacitatea de a reacţiona cu bucurie la momentul întâlnirii cu Persoana divină, cu Hristos Domnul. „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (I Corinteni 13, 12). De aceea eu, ca om – fiinţă creată de Dumnezeu, ajung să constat un lucru: când mă uit în oglindă, nu ştiu cine sunt; când mă uit la Hristos, ştiu!