Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să le faceți, iar pe acelea să nu le lăsați; călăuze oarbe, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila! Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că voi curățați partea din afară a paharului și a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire și de lăcomie. Fariseule orb! Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie curată și cea din afară. Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, dar înăuntru sunt pline de oase de morți și de toată necurăția. Așa și voi, pe din afară vă arătați drepți oamenilor, iar înăuntru sunteți plini de fățărnicie și de fărădelege. (Matei 23, 23-28) (Marți în săptămâna a 11-a după Rusalii)

Textul acestei Evanghelie îl continuă pe cel din ziua anterioară, în același ton. Domnul Hristos nu S-a adresat prea des cu asprime auditorilor, însă la un moment dat, când paharul ipocriziei s-a umplut, a rostit așa-numitele „vai”-uri la adresa cărturarilor și fariseilor fățarnici. Domnul le reproșează acestora, în primul rând, că respectă legi stricte privind procentul din avere care trebuie dăruit templului și ce anume din câștiguri trebuie oferite Domnului, ignorând altele. Devine nu doar ironic, ci de-a dreptul acid cuvântul lui Hristos Care spune despre aceștia că dau zece la sută din izmă, chimen și mărar lui Dumnezeu, adică din condimentele de care oricine se poate lipsi. În schimb, așa-numiții învățători de lege uită de milă, judecată și credință, care constituie părțile „mai grele” ale Legii, mai importante și mai dificil de urmărit constant. De fapt, până azi aceste aspecte ale vieții religioase ne sunt și nouă mai cu anevoie să le respectăm. 

Se întâmplă deseori ca în viața noastră să dăm importanță mult prea mare conveniențelor, obișnuințelor și obiceiurilor, uitând cât de importantă este viața celui de lângă noi. E mult mai ușor să iei aminte la ziua de rugăciune, la rânduielile de post, poate și la rânduielile zilnice ale canonului de rugăciune. Dar mult mai greu este să faci o judecată dreaptă și nu una părtinitoare, bârfitoare și răutăcioasă. E la fel de greu să faci milă cu cele ce are nevoie aproapele, nu cu ceea ce ție oricum nu îți mai trebuie. Și poate chiar mai greu este cu credința, acea încredere în Dumnezeu care mută munții, după cum citim în Scripturi, aceea care nu se rușinează de lumea modernă, care nu se ascunde în atitudini sofisticate. 

Ceea ce Domnul Hristos exprimă în acest reproș continuă apoi printr-o comparație. Deseori, „curățăm paharul pe dinafară”, adică estetic arătăm bine, respectăm bine regulile bunei-cuviințe, ne comportăm bisericește corect, în același fel în care societatea de azi se comportă „politic corect”. Dar înăuntrul paharului, adică în interiorul nostru, în partea noastră cea nevăzută, suntem plini de răpire și lăcomie, adică uităm să dăm ceea ce se cuvine fiecăruia și devenim astfel răpitori și lacomi, dorind mai mult decât ni se cuvine. 

Comparația continuă cu alte exemple care exprimă aceeași realitate: diferența între aparență și adevăr, între afară și înăuntru. De la Domnul a rămas expresia des auzită de „morminte văruite”, asociată cu fățărnicia cuvioasă. Un om fățarnic este ca un mormânt văruit pentru că el deja a murit, nu mai trăiește cu adevărat. Așa cum efectul morții, putreziciunea, mirosul rău, înfățișarea hidoasă a mortului nu se văd tocmai fiindcă cel decedat e acoperit, în același fel și noi, la prima vedere părem buni, atunci când ne comportăm altfel decât suntem cu adevărat. Deși, mormântul e văruit pe afară, curățat, îngrijit, împodobit cu flori, el rămâne totuși un mormânt și nu poate nicidecum să fie casă, cu atât mai mult nu poate fi templu al Duhului Sfânt.

Ce sfat dă Domnul într-o atare situație? Să curățăm mai întâi cele dinăuntru și apoi să trecem la cele din afară. Adică invers decât ceea facem în mod uzual. Întâi să ne curățăm noi inimile de gândurile care aduc moarte, faptele fărădelegii care se fac numai pe ascuns pentru ca mai apoi, când suntem îndeajuns de curați, să spălăm și să văruim casa noastră, adică exteriorul, obiceiurile, relațiile cu ceilalți. Cam aceleași lucruri le spune Domnul Iisus când vorbește despre darul nostru adus la altar. „Dacă ești certat cu fratele tău și vrei să aduci la altar dar lui Dumnezeu, mai bine lasă darul tău înaintea altarului, du-te de te împacă cu fratele și apoi vino să aduci darul” (Matei 5,24). Căci „jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă și smerită pe care Dumnezeu nu le va urgisi” (Psalmi 50, 18).