În vremea aceea a intrat Iisus, într-o sâmbătă, în casa unuia dintre căpeteniile fariseilor, ca să mănânce pâine. Și a zis celui ce-L chemase: Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi și fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor. Și auzind acestea, unul dintre cei ce şedeau cu El la masă I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu! (Luca 14, 1, 12-15) (Luni în săptămâna a 26-a după Rusalii)

Domnul Iisus Hristos intra în casa tuturor celor care Îl invitau, fără deosebire. Nu S-a rezervat doar la a comunica cu mulțimile și cu săracii, cu oamenii simpli, deși o făcea poate cel mai adesea; ci a intrat și în casele vameșilor și a oamenilor disprețuiți de societate și, cu toate că e cunoscută critica Sa aspră la adresa moravurilor fariseilor, aflăm că în mai multe rânduri a acceptat și invitația unora dintre ei. Nu întotdeauna S-a poziționat împotriva fariseilor, ci cu unii a avut dialog deschis și lipsit de conflicte. Este cunoscută întâlnirea Domnului cu bătrânul Nicodim (Ioan, cap. 3). Dar uneori, fiind invitat, era pus la încercare. E de amintit în acest sens momentul când Simon Leprosul L-a invitat în casa sa, dar nu i-a dat apă de spălat, încălcând tocmai regula iudaică atât de prețioasă pentru farisei. Ba mai mult, această gazdă L-a criticat pe Iisus, deși nu deschis, că primea să fie uns cu mir de către o femeie păcătoasă (Luca 7, 36-50). 

În episodul surprins în Evanghelia acestei zile este vorba despre o situație asemănătoare. Domnul acceptă invitația și intră în casa unei căpetenii a fariseilor, în ziua de sabat. Acel fariseu Îi făcea o cinste, invitându-L la cea mai importantă masă de peste săptămână. Nu se poate ști cât de sinceră era invitația, dar se pare că ceilalți participanți, pe bună seamă tot farisei, Îi pândeau fiecare gest. Era și normal, din moment ce Îl vedeau poate nu ca pe un adversar, dar cel puțin ca pe un interlocutor incomod. Cu siguranță că Îi căutau cusururi, iar Domnul le-a dat prilej. În versetele 2-11, care nu fac parte din citirea acestei zile, se povestește că a vindecat un bolnav de hidropică, o boală care se manifesta prin umflarea corpului. Sigur, încă o vindecare sâmbăta, ba chiar în casa fariseilor, nu a căzut foarte bine, dar toți cei de față s-au abținut de la comentarii. Ba chiar se pare că au ascultat cu bunăvoință explicația Domnului, cum că e bine să facem bine, mai ales în această zi sfântă. De asemenea, au mai ascultat cum anume e bine să nu îți iei locul dintâi la masă, pentru a nu cădea în ridicol atunci când gazda aduce un oaspete mai de seamă și te obligă să îți schimbi locul. 

Cu alte ocazii, Hristos îi criticase pe farisei că își caută locurile cele mai de cinste la sinagogi și la praznice (Matei 23,6; Marcu 12, 39), dar aici nu îi mai critică deschis, ci mai degrabă le explică părintește cum anume e cuviincios, smerit, să te comporți în cazul onorării unei invitații. Înțelegem de aici că Însuși Domnul, văzând o bunăvoință cât de cât acceptabilă din partea fariseilor, gazdele sale, nu mai recurge la vreo critică. Era și normal fiindcă Hristos nu a venit să critice moravuri, să arate cu degetul păcatele și neputințele, ci să învețe și să vindece. De aici se poate învăța că, atunci când ne aflăm în compania unora pe care îi considerăm adversari sau rivali sau poate ei ne consideră pe noi așa, este mai potrivit dialogul pașnic, acea vorbă „dreasă cu sare” despre care amintește Sfântul Apostol Pavel (Coloseni 4, 6). Și în popor există zicala: „vorba dulce mult aduce”. Prin urmare, în toate împrejurările, nu critica constituie cel mai constructiv mod de a îndrepta pe om, ci discuția deschisă și eventual, dacă e posibil, pedagogică. Nu discursul sfătos, „de sus”, ci dialogul obișnuit, politicos. Critica este cea din urmă armă, la care e bine ca fiecare să recurgă cât mai rar. 

În finalul cuvântării Sale, Domnul le mai arată celorlalți oaspeți cât de mare bucurie e atunci când faci praznic nu pentru prieteni, ci pentru cei aflați la mare nevoie. Desigur, mesele cu prietenii aduc multă bucurie, dar de cele mai multe ori aceștia, din vădită datorie, se simt nevoiți să întoarcă favorul printr-o invitație similară. De aici se poate naște un fel de concurență nesinceră în ospețe, iar bucuria va fi umbrită de fățărnicia ce stă să strice bunele relații. În schimb, bucuria cea mai mare vine atunci când faci masă și chemi pe cei nevoiași. Tocmai, de aceea, există obiceiul în Biserică, în mod deosebit, ca la pomeniri să fie chemați săracii, fiindcă în definitiv lor le-ar fi de ajutor o masă, o haină, un ban. Cei care au destule, se pot descurca și fără pomana primită. Dar cei săraci ar fi bucuroși că au scăpat măcar pentru scurtă vreme de o grijă poate mare pentru ei: asigurarea existenței pentru ziua de azi, fiindcă ziua de mâine rămâne o problemă deschisă. În acest context, cel care face praznicul, pomana, masa, se va simți bucuros că a putut să ajute pe cineva fără să primească ceva înapoi. Fapta bună nu pretinde răsplată. Dar dacă pentru o faptă bună primim plată sau recompensă de la semenii noștri, poate chiar mulțumirea lor, în cazul lui Dumnezeu, de la El primim răsplata, adică o plată care nu trece, fiind veșnică în Împărăția Lui. 

Cuvintele Domnului au fost primite cu mare admirație de cei aflați de față. Unul dintre ei a exclamat, de parcă din gura lui au ieșit înseși cuvintele lui Hristos: „Fericit este cel care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”. Această fericire, pe care și-o dorește fiecare creștin, echivalează cu moștenirea Raiului. Ea se obține urmând îndemnurilor Domnului, necăutând plata și nici dreptatea pământească pentru faptele săvârșite, ci tinzând numai către Dumnezeu.