Text și context

Despre fericire se vorbește mult în zilele noastre. Toată lumea are ceva de spus despre ea, ori despre felul în care poate fi atinsă. Pesemne că azi, mai mult decât înainte, se împlinește zicala populară conform căreia cei mai buni teoreticieni ai unui lucru sunt cei care nu au parte de el. Hristos a abordat-o și El și i-a subliniat importanța. Într-un context aparte, rezumat în paginile pericopei evanghelice de astăzi, găsim rezumatul cuvintelor Dânsului. Subiectul în sine este cel care dă o dimensiune perenă mesajului transmis atunci. Încă de la o primă privire s-ar putea afirma că se găsește în răspăr cu logica lumii. Oare pentru că propune o cale atât de elitistă? Nu cumva pentru că lumea însăși se găsește într-o flagrantă contradicție cu sine însăși?

Fericirile

Termenul cheie al discursului este, așadar, fericirea. Învățătorul este motivat de bună seamă în alegerea lui, de faptul că exista un aflux mare de oameni care Îl urmase spre a-L asculta. Ca atare, urcat pe unul dintre „coarnele” Hatinului, unul dintre munții ce străjuiesc Ierusalimul, spre a fi văzut și auzit deopotrivă, va propovădui. Cuvintele Sale se găsesc la interferența dintre etica socială și dogmă. Îi ajută, pe cei care le ascultă, iar apoi le trăiesc și le aplică, să se definească pe ei înșiși și să pătrundă în profunzimile teologiei.

„Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor”, rostește El. Peste lumea adunată, liniștea ce se așternuse aidoma unui înveliș protector, se sparge parcă, în bucățele mici, lăsând loc șușotelilor. Unii sunt uimiți de cele auzite. Alții, contrariați de-a dreptul. Ce-o fi vrând să zică? La simplitatea, atât de necesară, parcă, omului de astăzi, se referă Domnul.

Lumii marcate de realități sociale nedrepte și tristețe, El vine să-I spună că plânsul își va găsi mângâiere. Nu aici, unde el e taxat drept un semn de slăbiciune, ce-i drept. În Împărăție. Căci Tatăl știe că doar oamenii dotați cu o anumită noblețe sufletească, ori cei oropsiți sunt capabili să plângă cu adevărat. Unei societăți conduse de despoți și de cruzime, El vine să-i vorbească despre valoarea blândeții. Cei care „vor moșteni pământul” vor fi exponenții acestei tagme. Istoria ne-a arătat sfârșitul rapid al fiecărui tiran și ne-a ilustrat, nu de puține ori, modul în care violența degenerează în fenomene cu caracter autoimploziv.

Tuturor acestora se adaugă chestiuni precum foamea și setea după dreptate, milostivirea, curăția inimii, facerea de pace, ori răbdarea de prigoniri pe nedrept. Hristos promite tuturor celor ce se vor înscrie pe linia Lui Împărăția Cerurilor. Și, spre a-i motiva, încheie arătând că toți prorocii au fost și ei prigoniți pe nedrept. Or, despre veridicitatea principiilor lor sunt cu toții încredințați și pot aduce mărturie în orice clipă.

În loc de concluzii

Cuvintele rostite acum mai bine de două mii și ceva de ani n-au făcut parte dintr-un discurs bine ornamentat sub aspect estetic, menit a stârni admirația. Sunt izvorâte din propria trăire a lui Hristos. Căci cine a fost mai prigonit pe nedrept decât El în istoria lumii? Ori mai făcător de pace și mai blând? Ele vin să ne vorbească și nouă despre ceea ce ar trebui să facem. Ca buni creștini, dar și pentru a ne împlini plenar ca oameni. Ne propovăduiesc sărăcia cu duhul, plânsul, blândețea, pacea, curăția inimii, răbdarea și altele asemenea. Lucruri care, în logica lumii par obsolete. În realitate, însă, ar constitui o adevărată alternativă. Ar fi cheia ce să deschidă ușa înspre redescoperirea inimii întregii lumi.

Modul în care se petrec astăzi anumite lucruri vine, parcă, să ne vorbească, cu tot mai multă durere, despre nevoia de blândețe, pace și inimă curată. Și s-arate că oamenii sunt, din păcate și acum, foarte ușor prigoniți pe nedrept. În plus, ne cheamă să fim atenți la plânsul aproapelui. De ce? Ca nu cumva să devenim chiar noi cauza acestuia. Și pentru a-l alina. Să mângâiem inimi zdrobite, să ostoim foamea și setea după dreptate a celor pe care lumea-i prigonește, să răbdăm, conștienți fiind că lucrarea Harului ne poate face să atingem cote aparte în practica acestei virtuți. Să fim făcători de pace. Vom ajunge astfel să moștenim pământul. Nu pe acesta, atât de marcat de crize și dureri, ci pe cel pe care dragostea divină îl va transforma cum doar ea știe mai bine. Unul menit a ne acompania eternitatea. Îndrăzniți!