Fericit este cel care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu (Luca 14, 16-14)
Referința Mântuitorului la Împărăție ca la o masă abundentă unde pare că intră doar prietenii, pentru ca apoi să se deschidă celor mai neașteptați meseni ne duce cu gândul la modul în care Hristos Domnul a deschis prin Evanghelie chemarea mântuirii tuturor popoarelor, tuturor acelora care Îl au de stăpân.
Suntem dinaintea încă unei pilde a Mântuitorului, chemați să alegem. Cum suntem? Cum „mutăm” în jocul de cuvinte al parabolei pentru a ne situa corect în parabola propriei noastre vieți. Evanghelia ne povestește despre chemarea pe care un om oarecare o face prietenilor săi. O cină. Nimic mai simplu, am spune azi. Se vădește însă că nu este așa. Prietenii invitați au motivele întemeiate în propria nevoie de a nu răspunde la chemarea prietenului ce se voia gazdă. La chemarea „veniți, că iată toate sunt gata” – ceea ce presupune și că fusese o chemare dintâi: veniți dacă pregătesc o cină? – prietenii află prilej de refuz. Unul își cumpără țarină – pământ bun de cultivat – și merge să-l vadă (ca și cum l-ar fi luat pe nevăzute). Altul cumpără cinci perechi de boi – ceea ce iarăși nu putea să facă fără cugetare și dată prestabilită în cumpărare, cinci perechi de boi fiind și ca sumă și în cantitate mult, foarte mult. Altul se însoară – ceea ce iarăși nu se putea face fără pregătire, intempestiv, mai ales într-o societate adânc religioasă precum cea israelită și într-o castă cum bănuim că se încadra prietenul bogatului, bogat și el fără îndoială. Nici unul nu minte, dar se vădește că motivul refuzului era cunoscut de pe când omul nostru – un oarecare, zice Domnul – îi chemase la cină. Sluga, aducând răspunsurile de refuz, obligă pe stăpân să ia măsuri ca pregătirea sa de cină să nu fie fără sens. Și cheamă săracii și neputincioșii, orbii și șchiopii. Dovedind că înțelege refuzul său ca pe o jignire a prieteniei și încrederii ce le-o acordase. Dincolo de invitarea celor care altfel nu ar fi avut parte de așa cină, stăpânul spune: „Căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea” (Luca 14, 24). Ce încearcă să ne spună Hristos este în linia înțelegerii Împărăției lui Dumnezeu ca o realitate imediată. Chemarea este adresată tuturor acelora care acceptă să-i stea aproape, dar împlinirea aparține numai acelora cărora cheltuiala de Har a mântuitorului le este sens adânc vieții.
Se vede că cina era îmbelșugată. Un soi de risipă prin care prietenul voia să-și arate prietenia prietenilor săi. Un fel de ospăț de nuntă – cum apare în altă parabolă – plin de rod în înțelegerea Împărăției. Și pe mine cuvântul cină m-a dus cu gândul la Cina cea de Taină – cum numim astăzi ultima masă pe care Domnul Hristos o trăiește alături de ucenicii Săi. La care le promite acestora că vor prânzi împreună în Împărăția Cerurilor, bând un alt vin decât cel ce-l băuseră și mâncând o altă pâine decât cea pe care o mâncaseră. Referința Mântuitorului la Împărăție ca la o masă abundentă unde pare că intră doar prietenii, pentru ca apoi să se deschidă celor mai neașteptați meseni ne duce cu gândul la modul în care Hristos Domnul a deschis prin Evanghelie chemarea mântuirii tuturor popoarelor, tuturor acelora care Îl au de stăpân. După cum vedeți, stăpânul nu cheamă pe nimeni de pe alte ulițe ori de sub alte stăpâniri, iar în pilda cu ospățul de Nuntă dă afară pe acela care îndrăznește să calce fără de haina chemării. Este o chemarea amplă, dar nu fără limite, ceea ce e bine de reținut de aceia care cred că Dumnezeu este Iubire uitând că este și Adevăr și Cale.
Atitudinea prietenilor-ocupați aduce, oarecum, cu a noastră. Ne cheamă Hristos la Împărăția-Cină în care este dispus să ne hrănească din belșug cu fericire veșnică, iar noi ne pierdem în amănuntele unei fericiri pernicioase. Ne bâlbâim dinaintea marilor invitații pe care Hristos le face în viețile noastre. Ne sunt mai dragi carierele decât împlinirea vocațiilor noastre. Anulăm invitațiile sale pentru împlinirea propriilor noastre interese. Să ne înțelegem. Domnul Hristos nu oferă pilda ascultătorilor Săi pentru a certa pe cei care-și cumpără țarine ori perechi de boi. Și nici pentru a limita bucuriile celor care se căsătoresc. Ci încearcă să spună că nici una dintre cumpărăturile acestea ori din bucuriile majore ale unui prieten nu se puteau împlini din distrugerea bucuriei celuilalt prieten. Ba, îndrăznesc să spun, că firesc era la astfel de bucurii să fie părtaș și prietenul ce-i chemase. Este aici ceva din dezamăgirea Domnului care ne dă toate, dar așteaptă, după dumnezeiasca rânduială a răbdării Sale, să fie părtaș bucuriilor noastre. Fără a fi asta o obligație. Gestul decurgând din însăși natura prieteniei.
Neputincioșii, săracii, orbii și șchiopii devin oaspeți cinei. Nu neapărat și prieteni. Dar onorați ca niște oameni bogați, hrănindu-se asemeni acestora. Trăind strălucirea unui astfel de moment. Poate de aceea au și așezat Părinții Bisericii tocmai în această Duminică – nu foarte departe de Praznicul Crăciunului – această Evanghelie. Pentru a înțelege natura „boierească” a cinei către care suntem chemați și în care doar voința Stăpânului și așezarea sub ocrotirea Sa ne poate face părtași strălucitoarei Cine care leagă pământul de cer. Nu suntem de nevăzut pentru Hristos. Unii prieteni prea ocupați. Alții osteniții purtători de răni. Și unii și alții, așezați în ordinea iubirii Sale, beneficiem de iertarea și chemarea Sa la pocăință și viață nouă. Poate că de aici avem nevoie să ne restartăm nădejdile, de la această incredibil de cuminte chemare spre o cină în folosul nostru. Atenți nu o putem rata. Neatenți și plini de proiectele și proiecțiile noastre o ratăm și dacă am sta deja la masa cinei. Riscând să nu fim în cina în care suntem deja...
Cu pași ușori, fragili, transparenți, Crăciunul vine spre noi. Indiferent de locul în care ne-a intrat chemarea în suflet, ea se împlinește în Împărăție. Unui om entuziasmat de cuvintele Sale din vorbirea despre cină – pe care le găsiți în versetele 12-15 ale capitolului din Evanghelia de la Luca din care am citit împreună Evanghelia Duminicii acesteia – îi aparțin aceste cuvinte: „Fericit este cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!” (Luca 14.15). Este fericirea despre care numai Hristos ne-a învățat cum să o dobândim. Iar eroii Revoluției de acum 30 de ani – uitații noștri dragi – ne-au reamintind- o când au strigat: Vom muri și vom fi liberi! Pentru că numai în Împărăție libertatea este hrană și bucurie veșnică. Și este din destul. Pentru toți cei care o asumă din vremea trăirii pe ulițele Stăpânului Hristos.
Sursa: tribuna.ro
Mai înainte de a fi umilit am greșit
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro