În clipa în care îți dai seama cât de lipsit ești în realitate de orice, atunci te afli chiar la marginea Împărăției lui Dumnezeu, aproape că simți că Dumnezeu este iubire și că te susține prin iubirea Lui. În acel moment poți face două lucruri deodată: te poți ruga din mijlocul necazurilor, izolării și al sărăciei tale radicale și, totodată, te poți bucura pentru că ești atât de bogat în dragostea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se poate decât în măsura în care ea poate fi descoperită, fiindcă atât timp cât îți închipui că ești bogat nu ai nici un motiv să-I mulțumești lui Dumnezeu și deci nu-ți poți da seama că ești iubit. Prea adesea felul de mulțumire pe care îl aducem este mai degrabă o mulțumire generală, abstractă, după cum este și pocăința noastră.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, ediția a doua, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, p. 64)