Temperamentul ascetic şi necesitatea, ca şi dispoziţia mistică şi iubirea adâncă faţă de Hristos creează tipuri mistice. Fiecare monah în Sfântul Munte este într-o anumită măsură mistic prin înseși condiţiile vieţuirii lui şi, în principal, pentru că îşi consumă cea mai mare parte a timpului zilei şi nopţii în rugăciune...

E suficient să notaţi că hrana duhovnicească a aghioriţilor este, cel puţin pe jumătate, alcătuită din operele Părinţilor Mistici, ca să înţelegeţi de ce s-a format la ei o astfel de dispoziţie mistică. Pentru că între scrierile Părinţilor Ascetici citiţi în Sfintele Mănăstiri, pe lângă Ioan Scărarul, Avva Dorotei, Efrem Sirul şi tâlcuirile lui Teotoki, se mai citesc de către Monahi şi scrierile misticilor, cum sunt Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama, Varsanufie, Isaac Sirul, Maxim Mărturisitorul, Diadoh, Nicolae Cabasila, Calist Katafighiotul, Nicodim Aghioritul şi, în general, scrierile Filocaliei, ale lui Ioan din Kronştad, ale Fericitului Augustin precum şi ale străinilor cum este Toma de Kempis ş.a.

Dar, dacă mistica vieţuitorilor Mănăstirilor nu poate să se înalţe la o simţire sfântă prin lucrarea Duhului Sfânt şi să devină în chip desăvârşit o chestiune a inimii, din cauza constrângerilor de a se mişca într-o frăţie cu mulţi oameni, totuşi, între Pustnicii Bisericii Răsăritene se cultivă o mistică extrem de profundă, în virtutea condiţiilor isihaste ale vieţii lor. Scrierile cele mai îndrăgite ale Pustnicilor sunt cele ale Părinţilor numiţi neptici şi ale dascălilor rugăciunii minţii, ale lui Grigorie Sinaitul, Nicodim Aghioritul, Palama ş.a. De altfel, nu fără o anume laudă, ei se consideră pe ei înşişi ca nişte continuatori ai isihaştilor, care, sub Grigorie Palama, au tulburat Sfântul Munte şi Constantinopolul în veacul al XIV-lea prin teoria lor despre „lumina necreată şi rugăciunea minţii”. Teoria aceasta despre lumina necreată se referă la lumina Schimbării la Faţă a lui Hristos pe Tabor, lumină pe care isihaştii o vedeau prin rugăciunea minţii şi care îşi are ca punct de plecare teoria Sfântului Dionisie Areopagitul despre cele trei moduri de rugăciune (în cerc, în spirală şi în linie dreaptă) şi, mai târziu, în cea a lui Vasile cel Mare despre întoarcerea minţii la sine însăşi. Isihaştii au fost acuzaţi pentru modul lor tehnic de rugăciune de Monahul Varlaam din Calabria Italiei. Dar punctele de vedere ale lui Grigorie Palama şi ale isihaştilor au fost justificate sinodal ca unele care continuă tradiţia spirituală ortodoxă...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos. Volumul I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 189-190)