File din istoria recentă a Mănăstirii Popăuți
1 iulie 1996. Zorile vestesc un nou început pentru Mănăstirea Popăuți din Botoșani, ctitorie ștefaniană în ruină. La poarta acesteia poposesc un monah și un ieromonah, veniți de la Mănăstirea Pângărați cu o misiune grea: învierea unei rugăciuni, învierea unui așezământ monahal. Și aceasta, cu nădejdea că duhul Marelui Ștefan va fi cu ei, în lăcașul în care atâtea generaţii s-au rugat şi au privegheat, au plâns şi s-au bucurat.
Reînființată în 1991, Mănăstirea Popăuți a fost parohie până în 1996, nefiind activată ca mănăstire. Se împlineau 500 de ani de la fondarea ei de către Sfântul Ștefan cel Mare și monumentul istoric era într-o stare avansată de degradare, turnul de la Ștefan aproape că se dărâma. Pe pardoseala de piatră din biserica mănăstirii se adunase praf consistent, îmbibat de motorina cu care se obișnuia să se facă curat. Cu eforturi, au pregătit biserica și ansamblul monahal pentru slujirea sfintelor slujbe zilnice și pentru serbarea celor 500 de ani de la ctitorirea bisericii.
Părintele Luca își amintește că, la scurt timp după eveniment, au venit creștinii și l-au întrebat: „Părinte, dar când faceți slujbă de noapte?”.
Eu eram preot, părintele Ioan era monah pe atunci. Și l-am întrebat: „Părinte Ioan, ce facem? Creștinii vor slujbe ca la mănăstire, nu ca la parohie”. El mi-a răspuns: „Dacă sfinția ta poți să slujești în fiecare zi, eu o să duc strana”. Și astfel le-am dat răspuns că vom începe slujbă de noapte. Cum am început, nu s-a mai întrerupt.
Au trecut două luni de zile și au venit primii doi frați. Am pregătit muzeul, cu grup sanitar, baie, bucătărie și deasupra trei chilii pentru frați. Așa am dus-o o perioadă. Am început demersurile pentru restaurare, căci turnul-clopotniță se dărâma, era fisurat. Așa a debutat istoria unei restaurări într-o perioadă destul de critică, cu oameni fel de fel, cu fonduri foarte puține, istorie pe care vreau s-o scriu într-o zi, căci este foarte interesantă”, spune părintele Luca.
