Filosoful Afloroaei, creștinul Ștefan

Domnului profesor Ştefan Afloroaei îi datorez lectura primelor texte teologice. Ca student al Facultății de Filosofie din Iași, chiar în anul întâi (1993-1994), în cadrul cursului de „Interpretarea textelor filosofice”, am auzit pentru prima dată și despre autori patristici precum Sfântul Dionisie Areopagitul sau Sfântul Grigorie de Nyssa. Cursurile şi cărţile dar, mai ales, o anumită așezare duhovnicească, mi-au inspirat discret, dar constant, apropierea de Teologie, către care m-am îndreptat în 1997.

Din punct de vedere cultural consider că, pentru Iași, încununarea anului trecut (2022) a fost lansarea, pe 15 decembrie, a volumului „Ce înseamnă a gândi altfel. In honorem Ștefan Afloroaei 70. Coordonat de profesorii Petru Bejan, Corneliu Bîlbă și George Bondor – de-a lungul anilor aceștia fiind trei dintre cei mai apropiați colaboratori ai celui omagiat –, impresionantul tom de aproape 500 de pagini a fost publicat la Editura Eikon de neobositul, admirabilul om de cultură Valentin Ajder. Cuprinde 38 de texte semnate de „colegi de generație și de catedră ai lui Ștefan Afloroaei, foști doctoranzi sau studenți, colaboratori în activitatea de cercetare și în viața culturală” (p. 10).

Însuși modul în care s-a plămădit acest corpus de înaltă ținută relevă ceva esențial din personalitatea academicianului Ștefan Afloroaei (care, de altfel, nu a avut cunoștință de această inițiativă decât foarte târziu, fiind pus practic în fața faptului împlinit). „Și anume, invitații au fost rugați să îl onoreze dialogic pe cel omagiat, scriind texte «așezate», într-un stil analitic sau exegetic-interpretativ, dar evitând în mod deliberat atât discursul encomiastic, cât și participarea de conjunctură, din simpla obligație amicală” (p. 10). Fraza aceasta concentrează și sugerează acele calități pe care profesorul, omul de cultură, prietenul și, nu în ultimă instanță, creștinul Ștefan Afloroaei le-a cultivat cu discreție, dar cu multă insistență, de-a lungul întregii sale vieți: continua și erudita (auto)reflecție, capacitatea de deschidere, dorința de înțelegere și asumare a celuilalt, modestia și simplitatea, transformarea provocărilor livrești sau de viață în oportunități de clarificare conceptuală și de edificare spirituală.

Așa cum menționez și în debutul contribuției mele la acest volum, In Honorem (p. 275), domnului profesor Ştefan Afloroaei îi datorez lectura primelor texte teologice. Ca student al Facultății de Filosofie din Iași, chiar în anul întâi (1993-1994), în cadrul cursului de „Interpretarea textelor filosofice”, am auzit pentru prima dată și despre autori patristici precum Sfântul Dionisie Areopagitul sau Sfântul Grigorie de Nyssa. Cursurile şi cărţile dar, mai ales, o anumită așezare duhovnicească, mi-au inspirat discret, dar constant, apropierea de Teologie, către care m-am îndreptat în 1997. Sub îndrumarea domnului profesor Afloroaei am elaborat, apoi, şi susţinut o teză de doctorat dedicată „metafizicii eshatologice” a gânditorului creştin (ortodox) Nikolai Berdiaev. În fond, a fost o paradoxală, pe de o parte, parafare academică a preocupărilor mele de ordin filosofic şi teologic, iar pe de alta – o despărţire amiabilă, dar definitivă, de calea „iubitorului de înţelepciune”. Dar o despărțire prin integrare, nu prin separare.

Revenind, aș mai adăuga faptul că volumul (pseudo)omagial este încununat de un interviu (pp. 477-487) care ne familiariază cu universul unui „altfel” de filosof, pentru care „actul de gândire presupune de fiecare dată o nedumerire sau o întrebare, confruntarea pe cont propriu cu unele dificultăți sau alternative” (p. 480). Întrebat de profesorul George Bondor dacă, „până la urmă, frumusețea salvează lumea, sau adevărul, sau binele”, creștinul Ștefan oferă un răspuns scurt și atotcuprinzător, după care filosoful Afloroaei completează cu o reflecție extrem de actuală asupra condiției umane: „Lumea o salvează Domnul sau, dincoace, nimeni. Însă, în absența unor linii de orizont, precum cele pe care frumusețea și binele le numesc, omul își ratează până și bucuriile lui mărunte. Poate avea sentimentul unei simple rotițe într-o mașinărie imensă și care funcționează în gol. Sau ideea că totul e de o nesfârșită platitudine și că peste lume s-a așezat deja o densă plictiseală” (p. 482).

A nu se înțelege nicicum că între filosof și creștin ar exista vreo tensiune sau vreo piatră de hotar. Filosofia este cale împletită pe Cale, adevărul care vânează Adevărul, viață edificată întru Viață. Filosoful ni-l arată, fără să-l impună, pe creștin; creștinul devine subtil și eficient mărturisitor, filosofând. Asta cred eu că-l face unic sau „altfel” pe septuagenarul, dar mereu tânărul în duh Ștefan Afloroaei.

De la același autor

Ultimele din categorie