Flămând, însetat, străin, gol, bolnav, întemnițat... (Matei 25, 31-46)

Îndrăznesc să vă spun că în miezul empatiei ce ne-o cere Hristos e un sâmbure de asceză în jurul căruia crește cristalul smereniei noastre. Un pic flămânziți, privim spre flămând. Începem să-l înțelegem. Creștinismul nu poate fi mimat.

Evanghelia Duminicii în care lăsăm sec de carne, numită a Înfricoșătoarei Judecăți. Pare că Hristos Domnul ne vestește un Dumnezeu slab. Identificat cu flămânzii, însetații, înstrăinații, cu cei goi și bolnavi, cu întemnițații... Cine să iubească un așa Dumnezeu? Cum să admiți că așa este Dumnezeu, când în mintea oamenilor Acesta este gelos pe iubirile noastre, înfricoșător și de neînduplecat? Astăzi cu atât mai grav ca atunci. Pentru că astăzi a crescut în mințile noastre un soi de credință implacabilă într-un Dumnezeu orb la suferință și surd la strigătul de deznădejde în care ne adunăm toată obida pe lumea în care trăim. De pe colțurile mașinilor de spălat creiere din societatea în care ne credem educați și luminați, aflăm mereu despre modelul unui astfel de dumnezeu șubrezit de răutate și inconștiență, însetat de suferința noastră, dezbrăcat de lumina Învierii, străin de orice suflet și bolnav de răzbunare. Pentru cel care-L trăiește adevărul este cu totul altul. Avem un Dumnezeu întemnițat în răutățile și suficiențele noastre. Flămând de iubire și dăruitor de iubire flămândei făpturi omenești. Însetat de bucuria noastră pe care ne-o crește cu fiecare dar prin care ne împlinim viețile. Înstrăinat de noi, dar mereu pelerin în căutarea noastră. Golit de slava Sa pentru a ne umple pe noi de Slavă. Bolnav, da, da, bolnav de lipsa noastră de empatie la incredibila sa izvorâre de luciditate și iubire. Întemnițat în mințile pline de întuneric și mereu rob nouă, un Ebed Iahve (Robul lui Dumnezeu) care intră sub arcadele robiei pentru a umple de sens libertatea noastră. Poate de aici nevoia Părinților Bisericii de a ne pune în Duminica despărțirii de hrana ce ne apropie mai mult de pământ decât de cer a textului acestuia. Din nevoia de a-L vedea precum și este. Dincolo de chipul slăbiciunilor noastre, slava puterii Lui care ne trece dinspre chip spre asemănare. Veți spune că e greu de înțeles aceasta. Aș putea fi de acord dacă nu ne-am umple, ca om și omenire deopotrivă, de tot felul de informații pe care le credem devastator de deștepte. Până când, dându-ne cea din urmă suflare, constatăm că nu știm nimic despre cel mai mare adevăr al umanității: darul Învierii. Nemurirea noastră.

Poate că pare de neînțeles de ce această „Înfricoșătoare Judecată” ne este expusă atât de simplu. În raport cu oameni pe care, deseori, nici nu-i mai vedem. Nici măcar nu-i mai căutăm în mulțimile din jur. Ba unii – flămânzii și goii mai ales – ne supără. Pe când întemnițații sunt pur și simplu excluși din orice posibilitate de a-și câștiga cinstit o bucată de pâine. În general, Evanghelia aceasta ne vorbește despre „internații” lumii în care trăim. Care, în lipsa unor oameni care să-i ajute, au nevoie de instituții care să-i îndosarieze. Să-i ancheteze și apoi să-i supună cine știe cărui proiect de recuperare ori integrare. Nu. Hristos ne spune că oamenii nu sunt dosare. Și nici simple numere. Poate că trăim într-o teribilă uitare. Dar merită să amintim că lagăre ca Treblinka, Chelmo, Sobibor sau Belzec nici nu erau prevăzute cu barăci ori birouri pentru că oamenii erau trimiși direct la moarte. Merită să amintim drama rromilor ori a oricărei minorități – inclusiv definită prin asumare a unei conduite sexuale – zdrobite sub tăvălugul civilizator în care ucigașii s-au ascuns și o mai fac încă, în umbra Crucii lui Hristos. Cum merită să ne reamintim că facem parte din primele generații de români în care nu mai sunt majoritari cei goi, flămânzi ori bolnavi, însetați ori întemnițați pentru idealuri. Și că abia desprinși din istoria lor părem – și suntem – uituci. Cu o memorie îmbolnăvită de uitare.

Am căutat să descopăr o definiție a iubirii în care să se oglindească Evanghelia aceasta. Am aflat-o într-un cuvânt al Sfântului Porfirie Kavsokalivitul: „Dragostea înseamnă osteneală pentru cel iubit”. Înseamnă empatie, la modul în care acesta înseamnă a te pune în locul celuilalt (Thanasis N. Papathanesiou, Un pustinic din Sfântul Munte Athos în inima orașului. Sfântul Porfirie Kavsocalivitul, Doxologia, 2019, p. 38). Osteneală pentru celălalt după regula de aur a empatiei de dragul Învierii! De aceea Judecata ne pare Înspăimântătoare. Căci nimic din simplitatea cerințelor lui Hristos de la inimile noastre nu suntem în stare a le împlini. Nu mai suntem dispuși să-L odihnim pe Hristos în viețile noastre. Asta se simte în viața Bisericii și a Țării, a familiilor noastre și a colectivelor noastre deopotrivă. O uitare de sens, o sărăcire de sensul pentru care Hristos S-a întrupat în mijlocul nostru.

Veți zice: bine, dar ce are aceasta cu lăsatul sec de carne... Îndrăznesc să vă spun că în miezul empatiei ce ne-o cere Hristos e un sâmbure de asceză în jurul căruia crește cristalul smereniei noastre. Un pic flămânziți, privim spre flămând. Începem să-l înțelegem. Creștinismul nu poate fi mimat. E drama tuturor fariseilor strecurați printre chemările la viață ale Mântuitorului către noi. Putem mima deșteptăciunea, curiozitatea, ascultarea... Dar nu putem mima osteneala pentru celălalt ca pentru Hristos! A fi în Hristos și a face pentru El. Poate de aceea portavocile teologiilor sclifosite și pline de citări și de autosuficiență se năruie în iconografiile propriilor ratări. Rămân la nivelul unor văioage în care undeva, cândva, în timp, au fost lanuri de miresme înflorite... Viața în Hristos nu pare spectaculoasă – după registrul spectacularului ieftin de astăzi – dar poartă în sine dărâmări de idoli. Unul dintre ei este comoditatea duhovnicească. Un soi de letargie după ce aș fi făcut dacă aș fi făcut când aș fi făcut... În Hristos nu e așa. El ne spune că flămând și însetat, străin și gol, bolnav și întemnițat se află în mijlocul nostru. E cu noi! Cu cei preamici mai întâi. Frații lui Dumnezeu. Nouă, deseori, pietre în sandalele comodității și aroganței în care ne trăim împlinirile. E însă și cu noi, neatenții. Aducându-ne aminte că există o Judecată la toate. Înfricoșătoare celor înfricoșați de osteneala pentru aproapele. Binecuvântată celor care trăiesc bucuria chemării la Hristos drept un neîncetat exercițiu de viață. Este cu noi! Să luăm aminte.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie