Puțin aplecată, concentrată, zâmbitoare, în rugăciune. Atentă. Meticuloasă. Calmă. Împlinită. Așa am găsit-o pe Maica Filofteia în căsuța ei de la Văratec. Muncind, ca de obicei. Răsucind fire și creând bobiță după bobiță. Până la 33. Altădată, până la 100, 200, 300. În funcție de cerințe. Are 92 de ani și nu poartă ochelari. Ochii săi frumoși, pătrunzători, blânzi văd încă bine – și mai profund decât am crede. Iar metanierele se nasc din mâinile ei rând pe rând. 

Așa-și trece și petrece timpul. Asta știe să facă cel mai bine și face de peste 30 de ani. Așa se… odihnește. Așa se îngrijește. Așa își drămuiește viața, zilele, cheltuielile. Se bucură când oamenii se întorc să mai ceară un metanier, căci acela vechi s-a tocit. S-a tocit de rugăciune, de lacrimi, de iubire de Dumnezeu și de aproapele. Iar maica e un intermediar al lucrării, al rugăciunii, al dragului de Veșnicie. 

Pare simplă și plictisitoare mânuirea firelor. E o muncă repetitivă. Dar, în sine, nu e deloc ușoară. Nici plictisitoare, căci necesită atenție. Și drag. Și rugăciune. Altfel, te rătăcești printre fire. E suficient să pierzi o buclă… și-o iei de la capăt. „Nu-i complicat deloc acum. Dar până te obișnuiești, poate fi greu. Am mai încercat să învăț pe cineva să facă – și după două zile a renunțat. Normal… un fir se trage de patru, cinci ori pentru fiecare bobiță. Și depinde și de lână, și de ochi...” Râde un pic maica. Și-și amintește că, la începuturi, nici ea nu-și imagina că tot ceea ce o învață maicile în vârstă va duce și ea mai departe. Atât de departe. De 30 de ani, de când e la Văratec, metanierele sunt parte integrantă din viața ei. Dar meșteșugul, în sine, l-a depins mult mai dinainte, de la Mănăstirea Râșca. Însă, pe atunci avea alte ascultări și câte un metanier poate mai apuca să facă, cel mult, unul pe lună.

Avea 17 ani Maica Filofteia atunci când a intrat în mănăstire. Și după 10 ani… a venit momentul cel dureros: Decretul. Decretul 410 din 1959. Dată afară de la Râșca, a fost repartizată într-o fabrică, la Fălticeni. Alături de alte maici – foste maici – a lucrat acolo 13 ani. Ani grei. Ani în care auzea clopotele chemând-o la slujbă și ea era la muncă. „Plângeam toată noaptea. Mult am mai plâns. Și, uneori, ne duceam pe la Părintele Paisie Olaru să plângem necazul nostru. Și el ne încuraja: Tătăcuță, tătăcuță, lasă, tătăcuță, că se schimbă situația! Dacă nu era Părintele Paisie, Sfântul Paisie!, cred că multă lume pierea”, povestește maica. 

Cea mai mare durere era aceea că se lucra în zile de duminică și la sărbători. Și tot „Tătăcuța”, pentru că știa cum sunt timpurile, știa și să încurajeze și să găsească soluții. „Ne spunea așa: socotiți câți bani primiți pe lună, câte duminici și sărbători munciți. Scădeți acele zile și banii dați-i la săraci, nu vă folosiți voi de dânșii. Asta s-o faceți și, gata, ați scăpat! Da, așa ne sfătuia…”.

De parcă nu ar fi fost suficientă prigoana, în Vinerea Mare, maicilor li se aducea lapte. „Veneau cu căruciorul lângă tine și te forțau să bei acolo, în fața lor. Dacă nu voiai, se năpusteau spre tine, credeai că te trântesc pe jos. Și atunci, îl luam și îl beam”. Parcă nici n-au fost reale vremurile acelea. „Mulțumesc lui Dumnezeu că au trecut toate. Doamne, Maica Domnului, mari au fost durerile… Oare eu am trecut prin astea? Parcă nu îmi vine să cred. Dar, cumva, toate ne-au folosit să ne întărească în credință. Deși eram îmbrăcate civil, nici nu ne gândeam să renunțăm”.

Odată, două-trei prietene au plecat spre Sfântul Paisie – dar erau pe grabă și la ușa Părintelui așteptau vreo 20 de persoane, poate și mai multe. Fără să le vadă, acesta a trimis vorbă dinăuntru: „Lăsați maicile să intre, că se grăbesc, trebuie să se întoarcă. M-am gândit și atunci: de unde a știut Părintele că noi suntem acolo? Maici. Îmbrăcate civil. Ei… dar ce nu știa el?”.

La icoane, Maica Filofteia păstrează și azi fotografia Părintelui Paisie. „Când îi văd chipul, parcă e de față.” Așa cum de față i-a fost la fiecare pas al vieții. După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, maica a făcut cerere de reprimire în monahism. Dar mănăstirea de la Râșca era încă desființată. De aceea a ajuns, cu ascultare, la Sfântul Ioan de la Suceava. Avea 40 de ani. A stat acolo șase ani, responsabilă de primirea musafirilor – la bucătărie și la camerele oficiale. 

Veneau des ierarhi, venea și Preafericitul Patriarh Iustin Moisescu. Îl pomenește cu respect și recunoștință: „Era un om milos, ajuta pe foarte mulți. Cu ajutorul lui, am ajuns și la Ierusalim”. Și, apoi, pentru că o cunoștea și avea încredere în ea, ascultarea s-a mutat la București. Au urmat 11-12 ani de muncă la Patriarhie. O viață de ascultare continuă. La 55 de ani, Maica Filofteia a ieșit la pensie. Prea devreme, spune ea. Dar inima nu o mai asculta. Avea prea mult stres, prea multe încercări adunate. Astfel, din 1988, casa ei a devenit Mănăstirea Văratec. 

Aici, la Văratec, s-au împletit în rugăciune mii de metaniere. Și ani mulți, frumoși, pe care Dumnezeu i-a dăruit maicii – și care au alinat rănile cele din lume. Astăzi, la 92 de ani, liniștea are o altă consistență. Metanierele continuă să facă parte din bucuria zilelor. „Acum nu mai pot face la fel de multe. Ajung la 10, 12… pentru că am nevoie să mă și odihnesc măcar o oră pe zi”. Dar lucrarea rămâne aceeași. „Avem obligațiile și ascultările noastre, dar să știți că, de fapt, metanierele nu sunt o obligație. E pasiune. Foarte mult m-au ajutat la sănătate. Dacă am un necaz sau ceva, o problemă, cum mă apuc de muncă și mă concentrez, nu mai am nicio grijă”.

Și conversația ne-a fost ca un metanier. Iar bobiță cu bobiță, am ajuns la o ultimă buclă. După ce ne oferă câte o prăjitură, Maica Filofteia ne conduce la ușă ca o bunică bună, ținând la piept fotografia Părintelui Paisie Olaru. O maică și un Sfânt ne dau binecuvântarea lor. Acolo, în prag, simțim cum timpul se transformă în veșnicie.