Frica de Dumnezeu nu este doar frică de pedeapsă, care poate fi înlăturată de lacrimi. Este, de asemenea, frica de a pierde iubirea Sa. Sfântul Isaac numește iad starea în care omul conștientizează faptul că a păcătuit împotriva iubirii: “chinul iubirii” este mai chinuitor decât orice altă pedeapsă. Atât iubirea, cât și frica de Dumnezeu pot da naștere stării înaintemergătoare necesare pentru mântuire, și aceste izvoare diferite iau în considerare varietatea de stări omenești, și se manifestă în forme diferite:

“Unul se smerește din frica de Dumnezeu și altul se smerește din bucurie. Smereniei din frica de Dumnezeu îi urmează bunătatea însoțită de simțiri bine orânduite și o inimă zdrobită în toată vremea. Iar smereniei din bucurie îi urmează multă simplitate și o inimă ce crește și nu mai poate fi înfrânată.”

(Hannah Hunt, Plânsul-de bucurie-făcător. Lacrimile de pocăință în scrierile Părinților sirieni și bizantini, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, p. 243)