„Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau” (Cartea Facerii, ediția Anania)

Adam și femeia lui (încă nu avea un nume) erau în deplină ascultare față de Dumnezeu. Rușinea nu este o stare cunoscută de către copii și de către sufletele ce au un dialog cu propria conștiință. Ei erau îmbrăcați în haina Fericirilor de mai târziu. Nu aveau niciun adaos de materie în plus, erau așa cum îi zidise și cum le insuflase Tatăl lor. Rușinea apare atunci când ai o atitudine străină de firea ta divino-umană. Prima familie trăia în ascultarea generatoare de o paradoxală, dar reală libertate. Ascultarea de Dumnezeul veșnic este deschisă spre infinit, fără niciun fel de îngrădire. Ascultarea față de propria minte este cea care generează o ascultare de rațiunea finită. Acest gen de ascultare pune bariere ideologice, de interpretare și de judecată.

Ascultarea față de Dumnezeu este la timpul prezentului veșnic, cea față de propria minte este încadrată în intervalul închis trecut-viitor. Prezentul, în această stare, este doar un spațiu de migrație al gândurilor din trecut către viitor. Atâta timp cât ascultă de Dumnezeu, omul are sufletul și mintea conectate la libertatea și provocarea constelațiilor. În discuția cu șarpele, femeia a zis în cunoștință de cauză, fiind bine informată de soțul ei: „Noi putem mânca din roada pomilor Raiului, dar din roada pomului care este în mijlocul Raiului, ne-a zis Dumnezeu: Din el să nu mâncați și nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți!”.

Șarpele se evidențiază ca un fin investigator al subtilităților: „Dumnezeu, a zis El oare: Să nu mâncați roade din tot pomul care este în Rai?...” El încearcă până în ziua de astăzi să pună la îndoială adevărul Cuvântului. Ca în orice investigație, omul în culpă este confruntat cu interpretarea unor vorbe sau fapte ale unei posibile trădări de către cea mai apropiată persoană. Omul Îl caută pe Dumnezeu în cărți, pentru a-L confrunta „dacă a zis El oare?!”. Filosofia, psihologia și teologia investighează de atunci pe sărăcuțul Dumnezeu, Care răspunde zilnic „organelor de anchetă” că în Cuvântul Său nu există acest „oare”.

Omului i se induce suspiciunea, apoi el acționează de unul singur, din cauza neîncrederii și a dilemelor. Criza familiei de astăzi este generată de celebra întrebare „a zis ea/ el oare?”, inoculată subtil de un „apropiat” și „binevoitor” conviv. Ieșirea din minți a omului contemporan este determinată, în primul rând, de răstălmăcirea dubitativă a unei inofensive părți de vorbire: oare?

Bârfele, interpretările subiectiv nefiltrate și tehnicile oculte de scoatere a eului din salon în papion afectează emoțional viața. Abilitatea vicleniei este prima caracteristică atitudinală care generează urâțenia sufletească și fizică a omului. Din această cauză, șarpele se târăște de atunci pe pământ. Omul care aruncă într-un mod viclean interpretarea unor vorbe sau fapte se târăște în propria-i fire alunecoasă, rece și sinusoidală.

Îngerul viclean, personificat de șarpe, introduce în umanitate, alături de suspiciune, incertitudinea și iscodirea. El nu evidențiază un pom sau fruct interzis anume. De asemenea, nu ne demonstrează până-n ziua de azi dacă știa despre ce pom este vorba sau prin iscodire voia să afle. Omul care nu mai ascultă de „sunetul de liniște adâncă” (Martin Buber) al lui Dumnezeu, de glasul tainic al sufletului său și de plânsetul vesel sau trist, este bănuitor cu „tot pomul” și tot omul, iar frica de umbra lui se naște din invidia față de umbra celuilalt.