Te superi pe aproapele tău, îl dispreţuieşti, nu vrei să vorbeşti cu el calm, cu dragoste, fiindcă are un caracter care îţi repugnă: e grosolan, brutal, dispreţuitor, acestea vădindu-se în vorbirea şi în manierele lui. De asemenea, îţi displace fiindcă: îşi dă aere, se consideră mai ceva decât este şi se comportă trufaş şi nerespectuos. Tu însă, care eşti doctorul şi învăţătorul aproapelui, meriţi să fii acuzat mai mult decât el. „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!“ (Luca 4, 23).

Învăţătorule, caută mai întâi să înveţi tu însuţi! Răutatea ta este mai rea decât tot răul. Gândeşte-te, e oare cu putinţă să vindeci răul cu rău? Având tu însuţi bârna în ochi, poţi scoate oare paiul din ochiul aproapelui? Răutăţile, neajunsurile se îndreaptă cu binele, cu mângâiere, cu dragoste, blândeţe, smerenie, răbdare. Recunoaşte-te cel dintâi dintre păcătoşi, dintre cei ce ţi se vor părea păcătoşi, sau chiar sunt, aşază-te pe tine mai prejos decât toţi. Scoate din tine orice urmă de trufie şi de ură împotriva aproapelui, de nerăbdare şi de mânie şi atunci vei putea să-i vindeci pe alţii. Treci cu vederea, din dragoste îngăduitoare, scăderile altora. Chiar dacă descoperi abateri în comportarea aproapelui, cu ce te vei alege dacă le vei da în vileag? Îi vei purta vrăjmăşie. Dar este cineva fără de păcat? De aceea ni s-a poruncit să iertăm greşiţilor noştri; dacă nelegiuirile noastre le vede Dumnezeu, putea-vom oare să ne împotrivim judecăţii Sale? „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl cel ceresc” (Matei 6, 14). La cina dragostei stăm împreună cu însăşi întruchiparea Dragostei, dar nu ne iubim unii pe alţii! Ciudat! Şi nici nu ne îngrijim de aceasta. Iar iubirea  nu ne va veni de la sine, fără râvna, strădania şi lucrarea noastră.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, 2005, p. 228)