Milostenia este o virtute foarte scumpă pentru viaţa creştină şi pentru fiecare dintre noi. Pentru că la judecata din urmă Mântuitorul nu aminteşte de toate faptele bune, ci mai ales despre milostenie, care este fiica cea mai mare a iubirii creştine.

Mântuitorul ne spune că, în ziua judecăţii de apoi, la trâmbiţele îngerilor, se vor aduna toate neamurile pământului, de la întemeiere până la sfârşitul lumii, şi va alege, prin îngerii Săi, pe cei buni dintre cei răi, şi fiecare om va da seama înaintea lui Dumnezeu de toate faptele bune sau rele săvârşite în viaţă, din copilărie până la moarte. Căci din anii copilăriei noastre şi până la bătrâneţe, câte cuvinte deşarte nu spunem noi? Toate acestea sunt scrise de îngeri şi diavoli şi vor fi date pe faţă la judecată înaintea tribunalului dumnezeiesc…

La înfricoşătoarea judecată, Mântuitorul ne subliniază în chip deosebit darul sau fapta bună a milosteniei creştine, care va avea mare rol la mântuirea sufletelor noastre. Căci milostenia singură acoperă mulţime de păcate. De aceea suntem datori ca în toată viaţa noastră să miluim după putere pe aproapele nostru, atât prin milostenie materială, cât şi prin milostenie sufletească. Adică, sfătuire, mângâiere, cărţi sfinte, rugăciune pentru cei neputincioşi etc.

(Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Sofian (Boghiu), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului,  1997,  pp. 116-117)