Nu sunt cuvinte omenești să poată cuprinde în exprimarea lor întregul conținut al Întrupării Domnului Iisus Hristos. O așteptare îndelungă, reprezentată de tot ceea ce numim mesianismul Vechiului Testament - nume ale copiilor celor care așteptau, profeții ori preînchipuri ale evenimentelor din timpul prezenței Dumnezeului-Om în mijlocul omenirii. O așteptare care începe în momentul alungării lui Adam și al Evei din Raiul peste care fuseseră așezați drept stăpâni văzuți ai Creației, prin voia și susținerea Creatorului (Facerea 3.24). Îndată după Cădere, însă, îndulcind amăreala alungării, se ivise și promisiunea că sămânța Evei va zdrobi capul dușmanului șarpe (3.15). Toată viața celor care trăiau în Așteptarea Venirii lui Mesia poartă cu sine o bucurie tragică, asumând istoria întregului Neam al lui Israel. De aceea, Evanghelistul Matei aduce aminte mereu și mereu în scriitura sa despre faptul că tot ceea ce se petrece se petrece întru împlinirea la ceea ce este scris, pentru a împlini ceea ce a spus Domnul prin profetul (Matei 1.22, 2.6, 2.18). Pentru aceea Marcu își începe Evanghelia sa amintind profeția din Isaia în ce privește pe Sfântul Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul (Marcu 1.2) și face din Botezul Domnului, iar nu din Naștere, început propovăduirii în mijlocul poporului său, în limba și înțelesul său. Ocolește cel din urmă Nașterea Domnului cu ușurință? Nicidecum. Dar cinstește taina aceasta cu tăcerea tocmai pentru greutatea înțelegerii ei de poporul ce-și făcuse din legalism și nu din Lege principiu mântuirii. Asemeni lui Matei însă, Luca, medicul atent la amănunte, insistă cel mai mult pe amănuntele Nașterii Domnului începând cu Bunavestire, anunțarea Nașterii Domnului Iisus (Luca 1. 26-56), și descriind în amănunte de viață imediată asupra Nașterii propriu-zise (Luca 2. 1-38) și a întoarcerii în Nazaret și copilăriri Sale (Luca 2.39-52). Matei, parcă cel mai atent asupra istoriei Nașterii Mântuitorului, ne scrie amănunte și despre vizita magilor și despre fuga în Egipt, uciderea pruncilor și întoarcerea Sa din Egipt în Nazaret (Matei 2. 1-23). Iar Ioan, Evanghelistul iubirii, ne trece dincolo de pragurile istoricului, în metaistorie, amintindu-ne că ținta mântuirii nu este simpla îndeplinire a unei rigori și Împărății pământene. O Evanghelie care ne aduce dinainte inteligența în mântuire (Ioan 4.1-26), puterea credinței (Ioan 5. 1-18), dar și unitatea dintre Dumnezeu Tatăl și Fiu (Ioan 5. 19-30), mersul pe apă al Domnului (Ioan 6.16-21), dar și faptul că Iisus este adevărata Pâine a Vieții (Ioan 6. 22-51). Prin cea din urmă relatare primim și explicația pentru care, nu-i așa, Iisus Mesia Hamasiah se naște în Betleem, Casa Pâinii. Pentru că El este singurul Care poate spune pe întregul parcurs al Istoriei: „Eu sunt Pâinea Vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustiu și au murit. Pâinea care coboară din cer este aceasta: oamenii să mănânce din ea și să nu mai moară. Eu sunt Pâinea cea vie care am coborât din cer; dacă va mânca cineva din această pâine, va trăi în veci, iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6. 48-51). Aceste cuvinte ale Mântuitorului redeschid drumul către pomul vieții cel păzit, îndată după Cădere, de heruvimi și sabie de flacără vâlvăitoare (Facere 3. 24). Aceste cuvinte deschid Edenul, care este Biserica.

Redus la consumismul letargic al unei lumi pierdute în amănunte de mediocritate și falsă gândire practică, praznicul Nașterii Mântuitorului, Crăciunul, a pierdut tocmai identitatea divino-umană a Copilului. Pavoazarea cu nimicuri a spiritualității Crăciunului ne face astăzi să ne îndepărtăm din simplitatea Nașterii din Fecioară, să trădăm bucuria păstorilor și să-i căutăm pe magi, cu Irod, numai din motive de tehnica supraviețuirii dictaturii celui puternic împotriva celui slab. Termeni precum „întrupare”, „îndumnezeire” ori „divino-umanitate” se pierd în vocabularul sincretismului și laxismului moral. Folosirea Dumnezeului Întrupat numai pentru a fundamenta erorile de etică a trupului și relației umane, numai pentru a umple de penibil intelectual rigorile anatomiei umane, alungă spiritul Crăciunului. Pe care prea ades îl confundăm cu „magia” ca de reclamă a sărbătorii. Nu. Nașterea Mântuitorului nu este simplă reclamă de mall, nu ține cât bulele de săpun ale unei magii ineficiente. Hristos se vădește a fi împlinirea Așteptării, sămânța care zdrobește capul dușmanului-șarpe. Indiferent la inegalitățile mărturisirii noastre, Iisus Hristos, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, născut iar nu făcut, se așază în mijlocul lumii de astăzi nu ca o alternativă a mântuirii, ci fiind singura alternativă a mântuirii. Când nu este El nu este decât întuneric. În ciuda faptului că sabia de foc a heruvimilor se aprinde iar, păzind liniștea de Eden a pomului vieții, vădit în Ortodoxie prin Dumnezeiasca Liturghie.

Pentru noi, astăzi ar fi poate mai ușor să re-spunem oamenilor aceasta: astăzi, în zi de Crăciun, ni se naște Cel ce se face Pâinea Vieții. Ni se dăruiește Liturghia Împărăției, Trupul și Sângele care ni se transfuzionează spre viața veșnică. Dacă suntem entuziasmați de construcția de spitale ori descoperirea de remedii la boli diverse, de ce n-am fi bucuroși de nașterea Medicamentului-Medic, Cel ce ni se face tuturor mântuire? Poate din aceea că nu știm? Că sub zgura atât de multor informații nu se mai aude vocea, glasul, celor chemați de El să binevestească? Poate. Dar și din pricina indiferenței noastre atotștiutoare, mediocre și lipsite de răbdarea căutării adevărului. Să fii uitat creștinii să spună povestea? Să o fi erodat într-atât cu păcatele noastre, cu negrija noastră față de iubire și iertare? Fără nicio îndoială. De aceea, Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului este o sărbătoare în care ne reînnoim legământul sufletesc cu Dumnezeu Întrupat. În care, adunându-ne cu post și rugăciune din ruinele unei lumi rănite de război, boală și răutate, redescoperim curăția păstorilor, agreabila inteligență a magilor și fidelitatea lui Iosif. Retrăim bucuria fecioriei curate a Maicii Domnului și ne luminăm cu bucuria luminii ce însoțește arătarea Luminii care strălucește în întuneric, iar întunericul nu o cuprinde. Cât de minunat spune aceasta Sfântul Vasile cel Mare în Omilia despre Nașterea lui Hristos (2-3): „O, adânc al bunătății și al iubirii lui Dumnezeu față de oameni! Dar noi, în ciuda acestei nemăsurate iubiri, ne sustragem de la slujirea sa. De ce este Dumnezeu în mijlocul oamenilor? Oamenii cercetează motivul în timp ce ar trebui să adore bunătatea. O, omule, ce mă fac cu tine? Câtă vreme Dumnezeu rămâne în înălțime, tu nu îl cauți; atunci când coboară alături de tine și vorbește cu tine în trup, tu nu îl primești ci cauți motivul pentru care ai putut deveni apropiat al lui Dumnezeu. Să știi că din acest motiv a venit Dumnezeu în trup, pentru că era necesar ca această carne, obiect al blestemului, să fie sfințită; pentru ca această carne slabă să fie întărită; pentru ca această carne căzută din paradis să fie ridicată din nou în ceruri. Și care este locul în care lucrează la un asemenea plan de mântuire? Trupul Sfintei Fecioare Maria”.

Pentru toată comunitatea creștină, Nașterea Mântuitorului este autentificarea sigiliului ce-i certifică mântuirea. Nu poți să aștepți mântuirea pe țărmul luptei pentru ea. Nu, nu e pentru privitorii la lupta cea bună. Nici pentru comentatorii anonimi pe facebook-ul istoriei imediate sau de viitor. Ce ne descoperă Întruparea Domnului este limpede. Dintâi ne spune, cu veacuri în urmă, Sfântul Grigorie de Nyssa (Oratio Catechetica Magna, II, 15) în cuvinte pe care nu ai cum să nu le înțelegi: „Vrei să știi cauza pentru care Dumnezeu s-a născut între oameni?... Natura noastră avea nevoie de un medic; deoarece căzuse într-o boală. Omul căzut avea nevoie de cineva care să îl ridice din nou. Cel care își pierduse viața, are nevoie de cel care dăruiește viața. Cel care se detașase de la participarea la bine avea nevoie de cineva care să-l aducă înapoi. Cel care era închis în umbre avea nevoie să regăsească lumina. Avea nevoie de un mântuitor prizonierul, de un ajutor cel înlânțuit, de un eliberator sclavul oprimat sub jug. Ți se pare că sunt lucruri mici acestea și că nu ar fi meritat să atragă atenția lui Dumnezeu și să Îl determine să coboare pentru a vizita natura umană, atunci când omenirea zăcea într-o stare nefericită mizerabilă?” (texte patristice preluate din Mario Scudo, Dumnezeu și campionii Săi. 120 de portrete de sfinți și martiri, vol. I, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2021, p. 19 și pp. 44-45). Răspunsul îl dăm fiecare dintre noi, pentru că Nașterea Domnului Hristos ne responsabilizează în mod continuu. Nu ca o alternativă, ci unica alternativă a mântuirii.

Cuvântul Se face trup pentru a întări realitatea prezenței sale într-o lume a fantomelor, a nălucilor ideologice. Este nevoie de asumare, de curaj, pentru a trăi Nașterea Lui ca un început al speranței, al umanismului cu Hristos, al umanismului marcat de Chipul Acesta care se așază în mijlocul nostru. Pentru a trăi, pentru a face minuni, a propovădui și a ierta, pentru a da sens vieților noastre reale. Pentru că Nașterea Domnului ne reașază în disponibilitatea noastră de a fi oameni. În disponibilitatea noastră de a fi ai lui Iisus Hristos, candidați la Înviere.  Dacă s-a deschis prin Betleem calea Edenului primordial, n-avem a ne pierde nădejdea pe cale. Căci Iisus Hristos este Calea, Adevărul și Viața în veci. Amin.

* tilul este fragment din Troparul Înainteprăznuirii Nașterii Domnului, cf. Mineiul pe luna Decembrie, București, 2019, p. 376

Sursa: tribuna.ro