Apoi, noi nu suntem propovăduitorii și învățătorii vreunei concepții omenești, ai vreunui sistem filosofic sau social, ci învățăm înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă[1]. Îl descoperim oamenilor pe Dumnezeu și taina mântuirii. Binevestim darul dumnezeiescului Har, nimicirea morții, învierea firii noastre muritoare, desființarea puterii diavolului, Împărăția veșnică a lui Dumnezeu care este capătul oricărei dorințe, al oricărei meditații și nostalgii. Toate acestea constituie datoria principală a preotului. Acel paște oile Mele și paște mielușeii Mei, care a fost spus lui Petru[2], se recapitulează în orice preot.

Experiența războiului nevăzut, cunoașterea tainelor harului, formele și lucrările înșelării, caracterele oamenilor, modurile iconomiei în păstorirea sufletelor trebuie să fie agonisita oricărui preot, fiindcă altminteri, cum ar putea cineva să învețe un meșteșug de la un nepriceput? „Armura" harului cum o descrie Sfântul Pavel[3] este absolut necesară pentru că numai așa va putea conducătorul – preotul să lupte în mod biruitor împotriva începătoriilor și puterilor stăpânitorilor întunericului veacului acestuia[4]. Și dacă preotul va încerca prin toate mijloacele și nu va putea întoarce înapoi și oaia bolnavă, atunci va trebui, cu puterea harului cu care este încins, să aibă puterea să i se adreseze ei și să-i vorbească cu autoritate, zicându-i: „În numele lui Iisus Hristos, fii sănătoasă", sau „ieși din prăpastia în care ai căzut", sau „iertate îți sunt ție păcatele tale", sau „ridică-te din împietrirea și nesimțirea ta", sau, ceea ce este și mai important: „ridică-te din moartea la care te-au condus păcatele". Da, fraților, acestea sunt datoriile și semnele preotului, ale omului duhovnicesc prin excelență care trebuie să judece pe toți în timp ce el nu este judecat de nimeni[5].

Dacă simplul creștin nu va putea să ajungă la această înălțime duhovnicească, aceasta nu va împiedica Biserica în lucrarea ei, pe cât o va împiedica preotul atunci când nu reușește în misiunea lui. Pentru că preotul este un părinte care naște din nou, un luminător care luminează, un pedagog care povățuiește, un doctor care tămăduiește. Dacă nu este astfel, cum îi va lumina, tămădui și povățui pe ceilalți? Atunci cu siguranță va auzi de la Domnul acel: Doctore, vindecă-te pe tine însuți mai întâi![6] Și înfricoșătoarea aceea mustrare: Pentru ce tu istorisești dreptățile Mele și iei legământul Meu în gura ta. Tu ai urât învățătura și ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta[7].

Pe cât de mare este paguba care vine din nereușita misiunii preotului, tot pe atât de mare, dacă nu chiar și mai mare, este vina lui și, în consecință, osânda lui de la Arhipăstorul Hristos, Care cu sângele Lui a întemeiat Biserica. Este foarte semnificativ ceea ce spune lui Iezechiel, în legătură cu această temă. Și pe tine, fiule al omului, te-am dat străjer casei lui Israel[8]... Dacă nu vei vorbi să se păzească nelegiuitul de calea lui, și acest nelegiuit moare în nelegiuirea lui, sângele lui din mâna ta îl voi cere[9]. Și în altă parte adaugă: Așa zice Domnul: Iată Eu vin la păstori și voi cere oile Mele din mâinile lor și îi voi întoarce pe ei să nu mai pască oile Mele[10]. La Ieremia zice: O, păstori, care împrăștiați și pierdeți oile pășunii Mele... Iată Eu vă voi pedepsi pe voi după relele voastre îndeletniciri[11]. De aceea este bine să avem acestea pururea în minte ca să nu ne stăpânească trândăvia și nepăsarea.

Desigur, întreaga lucrare a lui Dumnezeu nu se zădărnicește prin nepăsarea și indiferența organelor slujitoare, pentru că Dumnezeu are puterea să folosească și alte moduri, totuși vina rămâne nemuritoare. Un exemplu caracteristic îl constituie cuvintele lui Mardoheu către Estera care arăta lipsă de râvnă să ajute în zădărnicirea planurilor soțului ei, Artaxerxe, împăratul, cu privire la uciderea generală a evreilor în Babilon. Nu socoti că vei scăpa tu singură dintre toți iudeii. Fiindcă dacă tu vei tăcea în împrejurarea aceasta, atunci izbăvirea și eliberarea către iudei vor veni în alt mod, dar tu și casa tatălui tău veți pieri[12].

Să nu se întâmple, iubiți frați, la fel și cu cinstita preoție a lui Hristos, să nu se întâmple așa ceva și cu noi. Dimpotrivă, harul și binecuvântarea Domnului nostru să vă însoțească întotdeauna toate gândurile și lucrările voastre, astfel încât să săvârșim alergarea noastră, să păzim credința ca să ni se dea, după dreptate, dumnezeiasca cunună[13]. Să nu ne îngreunăm, frații mei, de mica osteneală de aici, mică în comparație cu veșnicia. Să fim potrivit sfântului Apostol Pavel: La sârguință, nu pregetați, cu duhul, fiți fierbinți, Domnului slujiți, bucurați-vă în nădejde, în suferință, fiți răbdători, la rugăciune stăruiți[14]. Nu ne cutremură amploarea apostaziei de astăzi și a lepădării de credință? Căci armele luptei noastre nu sunt trupești, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor[15]. Să nu uităm că mai mare este Cel ce este în voi (Dumnezeu), decât cel ce este în lume (diavolul)[16].

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] I Corinteni 2, 7.

[2] Ioan 21, 15-17.

[3] Efeseni 6, 11-18.

[4] Efeseni 6, 12.

[5] I Corinteni 2, 15.

[6] Luca 4, 23.

[7] Psalmi 49, 16-17.

[8] Iezechiel 33, 7.

[9] Iezechiel 33, 7-8.

[10] Iezechiel 34, 10.

[11] Ieremia 23, 1-2.

[12] Estera, 4, 13-14.

[13] II Timotei 4, 7.

[14] Romani 12, 11-12.

[15] II Corinteni 10, 4.

[16] I Ioan 4, 4.