Dacă sunt păzite cu stăruință și cu râvnă pocăința și iubirea de osteneală, acestea nu vor înceta să sporească frica lui Dumnezeu. Și când sporește frica lui Dumnezeu, atunci se mărește și râvna și cel ce se pocăiește nu mai simte nici o oboseală. Iar dumnezeiasca râvnă, la rândul ei, când se aprinde, pune în mișcare tot ceea ce este folositor și destoinic în firea noastră și atunci omul, îi dovedește lui Dumnezeu că Îl iubește cu toate puterile lui și are frică de El. Iar dacă această dumnezeiască râvnă nu devine anemică, ci rămâne activă – și va rămâne activă dacă păzește acribia cât privește dumnezeieștile porunci –, atunci se va naște înlăuntrul nostru simțirea păcătoșeniei noastre, simțirea că L-am mâhnit pe Dumnezeu. Din acest punct începe plânsul duhovnicesc. (Aceasta, la caracterele care petrec într-o nevoință mai aspră și mai severă, le dă mai multă bucurie decât mângâiere, pentru că aceștia întotdeauna simt mai curat dumnezeiasca dragoste decât dreptatea lui Dumnezeu). Când plânsul și lacrima rămân fără să se risipească și să plece, se micșorează puterea patimilor și se întăresc simțurile, ca să poată rezista atacurilor și ca să nu cedeze lor. În funcție de dorul și râvna credinciosului se descoperă în inima lui dragostea lui Hristos.

Acestea sunt urmările dumnezeiescului har, când acesta se pune în lucrare din stăruitoare pocăință. De aici încolo este necesară asceza rugăciunii, ca să poată mintea să rămână în simțirea harului și să fie păzită de împrăștiere, precum și ca să se păzească simțurile de silnicia patimilor. Fără rugăciune nimic nu este cu putință să se facă. Cel mai rău vrăjmaș care uneltește toate acestea este nepăsarea, negrija care este numită de Sfinții Părinți acedie – opusul iubirii de osteneală, opusul trudei, al nevoinței care am văzut că reprezintă începutul pocăinței. Prin urmare, dacă trândăvia va tăia această consecvență bună, atunci toate se pierd, și întoarcerea este dificilă. În pocăință, sub orice formă ar fi, este nevoie de asistența unui doctor duhovnicesc experimentat, pentru că diavolul, când vede pe om că se ridică să se întoarcă înapoi la Dumnezeu, îl luptă mult mai mult decât înainte, ca să-l descurajeze.

Dar scopul acestor nevoințe practice este să provoace venirea și lucrarea dumnezeiescului har înlăuntrul nostru. Fiindcă noi singuri nu putem să doborâm acea altă lege care se luptă cu legea minții noastre[1], legea păcatului, care este înrădăcinată în mădularele noastre. Fără har nu putem face nimic. Iubirea de osteneală provoacă harul și îl cheamă, nepăsarea și iubirea de plăceri îl alungă. Când mădularele și simțurile încetează să se mai supună păcatului și mintea și inima se luminează și ambele se supun ascultării lui Hristos, se eliberează omul din robia legii stricăciunii la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu[2] și devine mai duhovnicească și ca atare este capabilă să audă, precum Petru, Paște oile Mele sau Paște mielușeii Mei[3].

Toate acestea sunt valabile pentru toți credincioșii, dar cu precădere, pentru preoți și monahi. Pentru noi, purtătorii de rasă acestea trebuie să fie o grijă continuă, fiindcă duhovnicia nu este o problemă care să vizeze alegerea liberă sau libertatea. Este principala și necesara noastră îndatorire și fără aceasta nu avem nici o rațiune de a exista. Acel: Mergând, învățați toate neamurile[4] presupune o putere duhovnicească ce ne face destoinici să-l legăm pe cel tare și să-i jefuim lucrurile lui[5], prăzile lui. Căci ce altceva sunt păcătoșii, dacă nu prada diavolului pe care o stăpânește după voia lui. Aceste prăzi ni s-a poruncit de către Domnul nostru să le răpim și să le strămutăm în Împărăția Fiului iubirii Sale[6]. Prin urmare, cât de curați și de sfinți suntem datori să fim noi, ca să reușim în această misiune a noastră! Haideți să nu uităm că, potrivit Sfinților Părinți, trebuie mai întâi să fim luminați noi înșine, și apoi să luminăm pe alții, să ne curățim pe noi înșine mai întâi, și apoi să curățim pe alții.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Rom. 7, 23.

[2] Rom. 8, 21

[3] In. 21, 15-16.

[4] Mt. 28, 19.

[5] Mt. 12, 29.

[6] Colos. 1, 13.