Gheron Iosif Vatopedinul: „Viața în Hristos ne eliberează din legea păcatului și din moarte”

Vedeți, frații mei, duhul Părinților cum nu era numai pentru vremea aceea, ci dimpotrivă, era și pentru ieri, și pentru astăzi, și pentru totdeauna? Iată de ce bătrânii dogmatisesc cu atâta insistență tăierea voii proprii. Ca să omorâm astfel mădularele noastre cele de pe pământ, potrivit sfântului Pavel și să dezbrăcăm stricăciunea, îmbrăcând prin har pe omul cel nou, cel după Hristos, sau, mai degrabă, pe Însuși Hristos care locuiește și rămâne în cei ce Îl iubesc pe El, precum a zis El Însuși.

Și în zilele noastre poate întâlni cineva adevărați luptători care trăiesc încă și dau învățături privitoare la acrivia conștiinței. Odată am vizitat pe un frate ca să-i dau niște sfaturi, și când eram pe punctul de a pleca, la sfârșit, m-a rugat să-i pun la poștă o scrisoare. Pe când scria adresa pe plic, i s-a terminat pixul și i l-am împrumutat pe al meu. După aceea mi-a zis: „Ce frumos scrie pixul!” I-am spus: „Păstrează-l, gheronda, fiindcă eu am multe”. „Nu”, mi-a spus, „dar să-mi cumperi altul la fel”. Atunci i-am promis că, de cum voi ajunge la Coliba mea în Schit, voi cere să mă servească un frate care în ziua următoare avea să călătorească în lume și am plecat, deși valoarea pixului era foarte ieftină. Dar în seara aceleiași zile, aproape de miezul nopții, cineva a bătut la ușa mea. Am deschis și îl văd pe același gheronda în fața mea și mi-a spus cu fermitate: „Te rog, să nu-mi iei pixul pe care ți l-am comandat, pentru că nu am întrebat pe Gheronda”. Nu a spus nici un alt cuvânt și imediat a plecat în grabă! Am încercat atunci, pe cât era cu putință, să descopăr sursa principală a pricinii care l-a făcut pe acest uriaș să acționeze în acest mod. Și cred că nu era numai dorința de a nu face ceva fără binecuvântare, ci și dorința de a evita satisfacția care l-a făcut să fie mulțumit cu ceva care i-a plăcut. Dar observați că distanța dus-întors era de două ore și jumătate de mers și mai ales în miez de noapte.

Vedeți, frații mei, duhul Părinților cum nu era numai pentru vremea aceea, ci dimpotrivă, era și pentru ieri, și pentru astăzi, și pentru totdeauna? Iată de ce bătrânii dogmatisesc cu atâta insistență tăierea voii proprii. Ca să omorâm astfel mădularele noastre cele de pe pământ, potrivit sfântului Pavel[1], și să dezbrăcăm stricăciunea, îmbrăcând prin har pe omul cel nou, cel după Hristos, sau, mai degrabă, pe Însuși Hristos care locuiește și rămâne în cei ce Îl iubesc pe El, precum a zis El Însuși.

Noi toți cunoaștem, și Părinții noștri o adeveresc, că voia omului este „zid despărțitor și stâncă împotrivitoare” (Everghetinosul) și prin urmare, viață după trup. Dumnezeu spune către oamenii care trăiau după trup din vremea lui Noe, mai înainte de potop, Nu va rămâne Duhul Meu în oamenii aceștia, căci sunt numai trupuri[2]. Și Pavel zice: Dacă viețuiți după trup, veți muri[3]. Și numai câți sunt mânați de Duhul Sfânt, aceștia sunt fiii lui Dumnezeu[4], pentru că legea Duhului vieții în Hristos Iisus ne eliberează din legea păcatului și din moarte. Și aceasta o mărturisește exact Duhul Însuși împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu[5]. Voia omului când slujește mulțumirea de sine este odrasla iubirii de sine, care – potrivit Părinților – este unul dintre cei trei uriași ai patimilor și niciodată nu este nepărtașă tovărășiei celorlalte două patimi, egoismul și lăcomia. Domnul nostru, în lupta pe care a dat-o în pustie împotriva acestor răutăți cuprinzătoare, nu a suferit nici un compromis și de atunci cei ce I-au urmat au devenit imitatori ai Lui cu acrivie în toate învățăturile și poruncile Vieții. Întreaga viețuire, apostolică, arhierească, mărturisitoare, mucenicească și cuvioasă a Bisericii noastre este pecetluită prin Legea acriviei și niciodată a compromisului sau a oricărei îndreptățiri sau pretext.

Grăbindu-ne să aflăm din nou ceea ce am pierdut[6], lucru care este o înfăptuire nu a cunoștinței și a strădaniei omenești, ci dumnezeiască descoperire și dar, umblăm prin credință și ascultare, dar primim înapoi ceea ce am pierdut de la atotbunătatea lui Hristos al nostru. Cu privire la afierosirea noastră pe de-a-ntregul lui Dumnezeu scrie și dumnezeiescul Ioan Evanghelistul, căci celor câți L-au primit pe El, le-a dat lor putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu[7], adică celor care cred cu tot sufletul în numele Lui. În ispita întrebărilor de genul: „Pentru ce ispitește?”, „De ce se întâmplă acestea?”, „Oare, nu cumva” încolțește îndreptățirea, care este odrăslirea voii proprii. Părinții deplângând halul în care poate ajunge cineva, zic această apoftegmă, plângând: „Când se unește voia proprie cu îndreptățirea, atunci plângi pentru Monahul acela”.

Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, izbăvește-ne pe noi din urgia și părăsirea aceasta și nu ne preda pe noi acestor rele, ci transmite-ne nouă din Duhul Cuvioșilor Părinților Tăi celor Sfinți. Amin. 

[1] Colos. 3, 5.

[2] Fc. 6, 3.

[3] Rom. 8, 13.

[4] Rom. 8, 14.

[5] Rom. 8, 16.

[6] Se referă la ceea ce a pierdut omul prin cădere, după chipul și asemănarea.

[7] In. 1, 12. 

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)

Ultimele din categorie