Greu timp de tâlcuire a Evangheliei acesteia. Nu. Nu istoric. Sufletește. Abia apune soarele sărbătorii peste Adormirea Maicii Domnului și răsare peste dramatica prăznuire a tatălui exponențial al istoriei noastre: Vodă Constantin Brâncoveanu. E o punte de lucire a dumnezeiescului Har textul acestei întâlniri dintre Dumnezeu-Fiul și un tată care cere însănătoșirea fiului său. Care era lunatec. Pătimea rău. Adesea căzând în apă și adesea în foc. Un soi de bolnav ce evada spre moarte. Mereu. Trăgând după el emoția de păzitor a tatălui. Oboseala lui. Numai cine a vegheat un astfel de bolnav știe prin ce trecea tatăl acesta. Care se apropie de Domnul și cade în genunchi dinaintea Lui. Semn de smerenie și încredere. De acceptare  a idei că lui Hristos se cuvine închinare. Adică este Dumnezeu.

Astăzi când ne lăsăm îngenuncheați dinaintea prea multor farsori nu prea mai are relevanță gestul tatălui acestuia. Din poziția aceea de om zdrobit dar nădăjduitor, tatăl vede minunea. Hristos – după cum intuise omul – poate ce nu pot ucenicii Săi. Alungă demonul și copilul își revine. E prima parte a lecției Evangheliei. Zilele acestea, ieșind de la Prohodul Maicii Domnului, m-a abordat un trecător atrăgându-mi atenția că îl deranjează cultul către Maica Domnului pe care Ortodoxia (și probabil și catolicismul) îl aduce acesteia. Și insista, cam cum insistă toți cei care citesc doar ce trebuie să citească pentru a nu lega în Duh literele, că între Dumnezeu și oameni nu este decât un mijlocitor. Domnul Iisus. Aș putea specula spunând: corect! Dar între oameni și Dumnezeu? Dar între om și om? Nu tot omul de calitate este mijlocitorul? Unul din exemple este acesta. Tatăl mijlocește vindecarea fiului său. Așa cum prietenii, purtând bolnavul pe umeri, mijlocesc pentru prietenul lor (Marcu 2, 4), amintindu-ne de minunata mărturie a lui Ioan (15.13-14). Cum Maica Domnului, când cu Cana Galileei, mijlocește pentru nuni să nu rămână de rușine dinaintea nuntașilor (Ioan capitolul 2, mai ales îndemnul ei: Faceți orice vă va spune! - v.5). Și exemplele pot continua.

M-am tot întrebat ce-i mână la teoretizarea fără sens a unui sens unic în mijlocire? Și aseară am înțeles. Când nu ești prieten cu nimeni, când te crezi perfect, când nu te bucuri de nici o bucurie a aproapelui tău și nu te atinge nici o durere a acestuia, nu vezi umanul care biruie divinul. Care cucerește reacția dumnezeirii. Omul din Evanghelia Duminicii acesteia ne dovedește că se poate. Că e nevoie de curajul de a cere și mijloci pentru a primi. Că Dumnezeu nu e un tonomat fără suflet. Și mi-am amintit, marcat probabil și de pomenirea din Liturghia de vineri a tuturor morților din accidente la nivelul județului nostru (mulțumesc, Ionuț, pentru ajutor!), că șofatul nu este doar o cunoaștere teoretică a conținutului Codului Rutier, ci și aplicarea lui corectă la condițiile de viață existente. Și cred că nu folosește nimănui cunoașterea regulilor, dacă circulă – obsesiv și ostentativ – pe sens interzis. Sau contrar sensului real de circulație. Poate că am coborât prea jos exemplificarea, dar mi-e teamă că am ajuns să tratăm credința drept convingere, și nu e tocmai așa.

Ce ne spune Evanghelia? Că Apostolii nu putuseră birui tulburătorul duh al feciorașului (ce frumos traducea Sfântul Andrei Șaguna contextul de inimă al Scripturii). Și că acum erau curioși de ce? Mântuitorul cere apostolilor să treacă de la îndeplinirea ritualului la sporirea credinței, la aprinderea ei: „Dacă aveți credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință!” (Matei 17, 20). Prin aceste cuvinte, Hristos Domnul încarcă de sens tot ce vor face Apostolii. Inclusiv să vindece, să ierte, să învie pe alții... Pentru că a crede înseamnă, de fapt, a-L vedea pe Hristos unde este cu adevărat. Înseamnă a-L oferi aproapelui aflat în nevoie cu boierie, din destul. Un grăunte de muștar. Mic. Transparent. Luat în palmă, aduce mai mult cu un bob de aripă de fluture. Ori aripa Reginei Furnicilor ce are nevoie de ajutor de la Harap-Alb. Adică există riscul de a nu vedea credința. De a nu o simți. Pentru că nu are contondență, ci are un conținut transparent: Iisus Hristos! Prietenia lui cu prietenii care cer ajutor pentru prieten. Să vezi în Dumnezeul creștin un Dumnezeu al răzbunării și inegalității înseamnă să nu vezi bobul de muștar din propria alcătuire de suflet. Atât de poet îmi pare Dumnezeu în comparația aceasta încât, iertați-mă, nici un alt poet nu-L poate egala. Să dai bobul de muștar drept unitate de măsură în talerele cântăririi lumii înseamnă să crezi în oameni. În curajul lor de a vedea drept lucrurile. Drept. Adică precum Dumnezeu Însuși.

O să-mi spuneți că nu există astfel de oameni. Priviți la Brâncoveanu. Prințul Aurului – cum îl numeau dușmanii, nu doar turci – care moare pentru puțina credință a unora în biruirea unui Imperiu ce domina prin corupție, presiune și o diplomație a dublei măsuri. Purtat în lanțuri la Stambul, Brâncoveanu refondează Constantinopolul în toată frumusețea sa mărturisitoare. Patru fii. Crescuți pentru Evanghelie și Împărăție. Semn că se temea să nu-i lase lunateci într-o lume a căderilor în foc și a deselor căderi în ape tulburi. Las istoricilor să evalueze sforăriile și neputințele democrației europene de la acea dată. Asistența neputincioasă a mucenicilor dinaintea divanelor dictatoriale a rămas modă căldiceilor aliați occidentali și nu numai. Nu m-ar mira să aflăm, la a Doua venire, când totul se află, că l-au și felicitat pe Sultan pentru uciderea unui tată și a fiilor săi. Și că au aplaudat în vârful degetelor îmbrăcate în mănușa de mătase a diplomației cu orice preț – mai ales când nu privește propriile interese zonale.

Constantin Vodă ar părea pentru unele publicații de azi și pentru unii politicieni drept fanatic, nu-i așa? Un fanatic ce refuză jocul perfid al Fanarului de reținere în afara Raiului a fiilor săi. Își pune capul că Hristos are dreptate și că Împărăția Cerului se ia cu un asalt de smerenie. Nu. Nu joacă asemeni nouă,  la cacealma. Cum credeau și ucigașii săi. Ci joacă după regula grăuntelui  de muștar. Și mută munții! Dovadă că știm despre el și că ne-a rămas model în multe. Că pruncii săi – Constantin, Ștefan, Radu și Matei – au ieșit din succesiunea la tron, dar au intrat în succesiunea inimilor noastre. Sunt ca și copiii noștri. Pe vremea în care slujeam și ei nu erau încă trecuți în sinaxarul sfințeniei românești – și al Ortodoxiei Universale – îi pomeneau oamenii de ziua lor ca pe proprii morți. Din propria familie. Pentru că asta înseamnă să crezi: să te rogi pentru prietenii care îți schimbă viața. Să te legi cu ei pe veșnicie. Să trăiești cu ei taina grăuntelui transparent și luminos ce rodește în mutare de munți. Iată cum se întâlnește tatăl feciorașului lunatec cu tatăl feciorașilor care refuză să joace viața după toanele Lunii. Și după toanele cititorilor în Lună.

Apune soarele peste un Praznic și răsare peste un altul. Hristos Domnul e puntea de luciditate a Liturghiei ce le unește. O Împărăteasă purtată în brațele Fiului Său și Dumnezeului Său. Un tată ce poartă în brațele credinței pe fiii săi. Și o Țară: România. Care mereu va avea de ales cum crește boabele de muștar care pot muta munții din loc.

Sursa: tribuna.ro