A fi părinte duhovnicesc este o nevoinţă grea, căci părintele duhovnicesc trebuie nu numai să dea pilda cea bună, dar să şi rabde neîncetat neputinţele şi greşelile fiilor săi duhovniceşti. Cât de ostenitoare este lucrarea părintelui duhovnicesc şi ce mari răspunderi are! De vreme ce, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, "mai grea decât toate este povăţuirea sufletelor".

Griji, osteneli, ispite, întristări, suspine, temeri, nelinişti, agonii, rugăciune cu lacrimi, sfătuiri, mângâieri, mustrări, toate acestea caracterizează viaţa părintelui duhovnicesc. Părintele duhovnicesc şi stareţul suferă foarte mult până când Hristos ia chip în fiii săi duhovniceşti. Deoarece fiecare om este diferit şi se deosebeşte unul de celălalt, precum bumbacul de fier. Unele suflete se lasă convinse cu multă uşurinţă, pe când altele au nevoie de cuptorul ispitelor pentru a se înmuia. Şi cu cât caracterul uceni­cului este mai dificil, cu atât mai grea este lucrarea duhovnicului şi a stareţului. Cu privire la acest subiect Stareţul scria din experienţa sa:

"Cel mai bine ar fi fost ca toţi să aibă un caracter bun, să fie smeriţi şi ascultători. Dar dacă se va întâmpla ca cineva să aibă firea mai tare decât fierul, să nu deznădăjduiască. Este nevoie de luptă, dar cu Harul lui Dumnezeu poate birui. Dumnezeu nu este nedrept ca să ceară altceva decât ceea ce a dat. În măsura în care a dat darurile, în aceeaşi măsură cere şi lucrarea lor".

(Arhimandrit Efrem Filotheitul, Stareţul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, pp. 136-137)