Hambare pline și suflete goale – despre adevărata bogăție a omului

Puncte de vedere

Hambare pline și suflete goale – despre adevărata bogăție a omului

Evanghelia de astăzi a fost rânduită tocmai pentru a ne scoate din egoism și din centrarea absolută pe sine, asemenea bogatului care se gândea doar cum să-și mărească hambarele. A posti înseamnă așadar ieșirea din noi și deschiderea spre aproapele, printr-un cuvânt bun, prin rugăciunea pentru el, prin a dărui din ceea ce ai și din ceea ce ești. 

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 16-21). 

Sfântul Luca se distinge între evangheliști prin atenția deosebită pe care o acordă problematicii bogăției și sărăciei, a posesiei bunurilor materiale și a renunțării la acestea, motiv pentru care poate fi numit, pe bună dreptate, „Evanghelistul săracilor”. În afară de Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr), raportarea omului la bogățiile materiale este tematizată în primele două duminici din Postul Crăciunului, astăzi și duminica viitoare (Duminica a 30-a după Rusalii – Dregătorul bogat și păzirea poruncilor). Aceste trei pericope evanghelice de la Luca au fost rânduite în timpul toamnei, când este vremea roadelor, și în primele două duminici ale Postului Nașterii Domnului, timp al chemării la săvârșirea milosteniei din cele dăruite de Dumnezeu.

1. Milostenia în Postul Crăciunului

Pericopa evanghelică a bogatului căruia i-a rodit țarina ne invită chiar la începutul postului la o corectă raportare la bunurile pământești, care au fost dăruite de Dumnezeu omului doar spre administrare trecătoare. Pilda a fost rostită de Mântuitorul în contextul în care cineva din mulțime i-a cerut: „Învățătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moștenirea”. Mântuitorul i-a răspuns: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?”, iar apoi a zis către ei: „Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia, căci viața cuiva nu stă în prisosul avuțiilor sale” (cf. Luca 12, 13-15). În urma acestei întâmplări Mântuitorul Hristos a rostit pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, după care i-a îndemnat pe cei care Îl ascultau: 

„Vindeți averile voastre și dați milostenie; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuținată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră” (Luca 12, 33-34). 

Domnul Iisus Hristos subliniază prin aceste învățături, care încadrează și explică și mai bine Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, două aspecte fundamentale privitoare la raportarea omului la bunurile sau averile materiale: 1. Bunurile sunt dăruite de Dumnezeu spre a fi împărțite și celorlalți; 2. Omul este chemat să-și păstreze libertatea interioară față de bunurile materiale, nu să devină robul acestora. Cel care se raportează în libertate la bunurile sale și face milostenie activează adevărata bogăție din sufletul său, care este iubirea. Iubirea este cuprinsă în darul dăruit, ea „curge” prin banii sau bunurile dăruite săracilor, altfel spus iubirea se împărtășește prin bunurile pe care cineva le dăruiește.

Într-un tropar de la utrenia din 23 decembrie, taina Nașterii lui Hristos în Betleem este cântată prin antiteza bogăție-sărăcie, tema centrală a Evangheliei de astăzi, în modul următor: „Cel ce de bunăvoie ai sărăcit, pe toate le-ai îmbogățit”[1]. Cum „a sărăcit” Dumnezeu și pe cine a îmbogățit? „Sărăcirea” se referă la chenoza sau micșorarea lui Dumnezeu „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire” (cf. Fil 2, 5-8), care constă în manifestarea iubirii și a milei în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Cel născut în Betleemul Iudeii.  În acest mod, „sărăcirea lui Dumnezeu” a devenit bogăția noastră, iar „slăbiciunea lui Dumnezeu” a devenit puterea noastră. 

Așa cum Hristos ne-a căutat pe noi, spre a ne dărui prin „sărăcirea Sa” bogăția iubirii Sale și a mântuirii, fiecare dintre noi este chemat în Postul Crăciunului să Îl urmăm. Un mod concret de urmare poate fi acela ca fiecare dintre noi să aibă „săracul său”, adică să ajutăm în mod precis o persoană sau mai multe, pe care le cunoaștem și știm că sprijinul nostru le-ar fi de mare folos. În acest sens, Sfântul Efrem Sirul (306-373) îi îndemna la milostenie pe creștinii din vremea sa în Imnul I la Nașterea Domnului:

„În această zi, în care Cel Bogat a sărăcit pentru noi, să-l lase și bogatul pe cel sărac să ia parte la masa lui! În această zi ni s-a arătat un dar pe care nu l-am cerut. Să dăm, așadar, milostenie celor ce ne-o cer cu glas mare!”[2].

2. Pericolul unui „post de bucate” fără „postul de păcate”

Cel mai mare pericol care ne paște pe noi ortodocșii în timpul posturilor este acela să ne mulțumim cu postirea de bucate. Când cineva este întrebat dacă postește, răspunde gândindu-se automat la bucate, nu la păcate. Schimbarea mâncării de dulce cu cea de post rămâne doar la nivel de dietă, dacă nu este însoțită de rugăciune, smerenie, milostenie și lupta cu păcatul. Cel mincinos minte și în post, cel bârfitor bârfește și în post, calomniatorul calomniază și în post, cel mânios se mânie și în post, lacomul este și mai lacom la mâncarea de post, cel iubitor de arginți este la fel și în post, iar lista poate continua. Acest fel de postire a fost aspru criticat de Sfântul Proroc Isaia cu aproximativ 2800 de ani în urmă, pentru că poporul ales postea, dar în același timp era nedrept, egoist și asuprea semenii. Dumnezeu l-a rugat să transmită poporului postul care Îi place: 

„Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăpostește în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l și nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu” (Isaia 58, 6-8).

Postul adevărat nu constă așadar doar în abținerea de la hrană, ci în ajutorarea celor nedreptățiți, în împărțirea pâinii cu cei flămânzi, în primirea celui străin și ajutorarea celui aflat în suferință. Dumnezeu făgăduiește celor care practică această iubire concretă prezența luminii în viața lor și ascultarea rugăciunilor. 

Evanghelia de astăzi a fost rânduită tocmai pentru a ne scoate din egoism și din centrarea absolută pe sine, asemenea bogatului care se gândea doar cum să-și mărească hambarele. A posti înseamnă așadar ieșirea din noi și deschiderea spre aproapele, printr-un cuvânt bun, prin rugăciunea pentru el, prin a dărui din ceea ce ai și din ceea ce ești. În scurta pericopă evanghelică de astăzi, bogatul folosește de cinci ori pronumele posesiv la persoana întâi: „roadele mele”, „hambarele mele”, „toate roadele mele”, „bunătățile mele” și „sufletul meu”. Sufletul nu mai era al lui, ci era stăpânit de bunurile materiale, cărora le aparținea. Nu bunurile erau ale lui, ci el era al lor, fără a realiza robia în care se afla! Paradoxul libertății constă în faptul că aceasta se poate câștiga doar de robii lui Dumnezeu: „Robește-mă Doamne, ca să fiu liber” (Toma de Kempis).

Una dintre experiențele care m-au surprins cel mai mult în scaunul de spovedanie am trăit-o la încheierea posturilor Crăciunului și Paștelui. Se întâmpla ca unii dintre credincioșii care veneau să se mărturisească după mai bine de o lună de postire să spună că au săvârșit un singur păcat: „Am mâncat într-o zi un biscuit, iar apoi am observat că avea lapte praf. În rest, am ținut tot postul”. Întrebați dacă mai au și alte păcate de mărturisit, răspundeau, de cele mai multe ori, că nu. În astfel de situații, luam cartea de rugăciuni și le citeam spovedania omului lăuntric, care sintetizează păcatele în jurul a patru mari realități duhovnicești: 1. Nu Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât lumea și pe mine însumi; 2. Nu îmi iubesc aproapele, întrucât bucuria lui trezește în inima mea invidie; 3. Sunt slab în credință, deoarece nu cuget cu adevărat la viața veșnică; 4. Sunt stăpânit de mândrie și de iubirea de sine[3]. La capătul acestei lecturi, răspunsul lor era adesea unul dezarmant de sincer: „Aproape pe toate le-am făcut”.

Acestea sunt, de fapt, marile păcate împotriva cărora suntem chemați să luptăm în vremea postului. Nu preocuparea excesivă pentru detaliile formale ale postirii ar trebui să ne ocupe atenția, ci lucrarea de curățire și înnoire a omului lăuntric. Căci postul nu este un scop în sine, ci un mijloc de creștere duhovnicească, prin care suntem chemați să ne desprindem de iubirea egoistă de sine și să ne îmbogățim tot mai mult în Dumnezeu.

3. Ce înseamnă „a te îmbogăți în Dumnezeu”? 

Bogatul din parabolă a dorit să strângă mai multă avere, ridicând prin aceasta o problemă centrală referitoare la ființa umană. Este oare un păcat „să dorești mai mult”? Scrierile filocalice arată că „a dori mai mult” este un afect fundamental al omului, sădit în el de la creație. Fără acest afect viața ar fi monotonă și plată, dar el trebuie activat spre bine și iubire, nu în mod egoist. Problema bogatului nu este așadar că își dorește mai multe roade, ci faptul că gândește să mărească hambarele spre a strânge în mod egoist doar pentru el. Monologul posesiei - „roadele mele”, „hambarele mele”, „bunătățile mele” - este păcatul care îi sărăcește sufletul și îl îndepărtează de țelul pentru care Dumnezeu l-a creat. Sufletul egoist rămâne sărac, iar sufletul care iese din sine prin dăruire devine bogat! Așadar, a dori mai mult în egoism și doar pentru mine este păcat, în timp ce a ieși din mine și a dori mai mult spre a dărui altora este de Dumnezeu binecuvântat.   

O caracteristică fundamentală a vieții creștine este caracterul ei paradoxal, căci ni se cer lucruri la prima vedere contradictorii. Evanghelia ne cere să murim, pentru a trăi, să ne smerim, pentru a fi înălțați, să sărăcim, pentru a deveni bogați! Este foarte greu de înțeles acest mod de viețuire „întors pe dos” în comparație cu valorile acestei lumi. Un model ni-l oferă chipul luminos al Sfântului Ierarh Nicolae, a cărui pomenire a fost rânduită de Biserică la jumătatea Postului Crăciunului, în 6 decembrie. Virtuțile sale sunt sintetizate în troparul sărbătorii:

„Îndreptător credinței și chip blândeţelor, învățător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte și cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre” (Troparul Sfântului Nicolae).

Dobândirea „celor bogate” arată că Sfântul Nicolae s-a îmbogățit în Dumnezeu. Cum a reușit aceasta? Prin dobândirea darurilor Sfântului Duh, căci ele sunt bogăția dăruită de Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel enumeră următoarele daruri duhovnicești: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Gal 5, 22-23). Aceste rodiri ale Sfântului Duh sunt așadar bogăția pe care Dumnezeu o împărtășește omului. Sfântul Serafim de Sarov spunea tuturor că „țelul vieții creștine este dobândirea Sfântului Duh”. Troparul Sfântului Nicolae arată că acesta a dobândit credința, blândețea, înfrânarea, facerea de bine, dragostea, bunătatea. Așa a știut el „să se îmbogățească în Dumnezeu”, prin dragostea de oameni și facerea de daruri. Aceasta ne arată că nu suntem cu adevărat bogați prin bunurile pe care le avem, ci prin virtuțile dobândite cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Nu vom putea lua cu noi „hambarele”, casele sau averile noastre, ci la sfârșit vom sta înaintea Domnului cu iubirea pe care am dăruit-o și cu binele pe care l-am făcut. Pericopa evanghelică de astăzi ne adresează așadar următoarea întrebare: „Dacă astăzi Dumnezeu m-ar chema la El, ce bogății aș putea să-I arăt?”

[1] ^ Cântarea a 6-ea din Canonul Înainteprăznuirii din 23 decembrie.

[2] ^ Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii și Arătării Domnului, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p. 24. 

[3] ^ A se vedea „Spovedania omului lăuntric (cercetarea cugetului)”, în: Carte de Rugăciuni, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2016, p. 222-232.

Alătură-te comunității noastre pe WhatsApp, Instagram și Telegram!