În lucrarea sa Irezistibil. Dependenţa de tehnologie şi afacerile din spatele ei,  Adam Alter, referindu-se la impactul reţelelor de socializare şi dependenţa faţă de ele, spunea: „Este cocaina generaţiei noastre. Oamenii sunt dependenţi. Trecem prin sevraj. Suntem atât de motivaţi de acest drog, încât să obţinem fie şi o singură doză implică reacţii cu adevărat bizare. Vorbesc de «like»-uri. S-au transformat pe nesimţite în primul drog digital care ne domină cultura”[1].

Petrecerea unui timp prea larg în faţa tehnologiei high-tech, în detrimentul lecturii şi a dialogului real, a relaţionării directe cu semenii, a jocului real şi nu imaginar, a contemplării naturii şi a meditaţiei asupra vieţii reale, duce, în unele cazuri la comportamente obsesive şi compulsive faţă de tehnologie, la dependenţa faţă de aceasta. Forme ale ei sunt izolarea şi autismul sufletesc, incapacitatea de exprimare firească a sentimentelor, sărăcia scrisului şi a exprimării, analfabetismul funcţional, mutismul sau sindromul ADHD.

Poate, în mod paradoxal, reţelele de socializare, despre care se consideră că au ca scop esenţial dezvoltarea de noi legături, în loc să acopere şi să elimine acest sentiment de izolare fizică, de singurătate şi vid existenţial, de gol sufletesc, adeseori îl adâncesc şi mai mult. S-ar putea ca hipercomunicarea virtuală să nu facă altceva decât să diminueze empatia, relaţia personală dintre oameni, care altădată se priveau faţă către faţă, ochi către ochi, îşi vorbeau deschis, se îmbrăţişau în mod real. Aceste lucruri au devenit, astăzi şi în multe cazuri, mediate de tehnologiile informaţionale.

Doar în legătură cu telefoanele inteligente, cu smartphone-urile, există, astăzi, milioane de utilizatori, care petrec mult timp în compania lor, media globală pe planetă fiind de trei ore, deşi nu puţine sunt persoanele care petrec şi 6-7 ore pe zi, folosindu-le.  Se apreciază, astfel, că omul contemporan petrece un sfert din starea de veghe, cu telefonul în mână, mai mult decât investeşte în orice altă activitate cotidiană, cu excepţia somnului, deşi de multe ori şi acesta este grav afectat. Raportat la speranţa medie de viaţă, de 75 de ani, perioada pe care o petrece, în medie, în faţa tehnologiei, este de 11 ani.

Într-o largă cercetare, incluzând un eşantion numeros de respondenţi din SUA, 46% dintre persoane au răspuns că nu ar putea trăi fără telefoanele inteligente, mulţi dintre ei afirmând că preferă să fie vătămaţi mai degrabă ei înşişi, decât să sufere vreo daună telefonul lor; iar 80% dintre adolescenţi verifică telefonul de câteva ori în decursul unei ore.

De asemenea, este cunoscut faptul că atunci când o persoană desfăşoară o muncă intensă, în care este deplin absorbit, dacă este apelată printr-un simplu mesaj de câteva cuvinte, timpul care îi este necesar pentru a reintra în starea anterioară, la aceeaşi capacitate şi performanţă, este de 23-25 de minute. Or, activitatea unei persoane care primeşte mai multe SMS-uri într-o oră, are mult de suferit, performanţele sale intelectuale şi capacitatea sa de concentrare fiind major afectate.

Aceaşi autor menţionează un experiment referitor la calitatea comunicării dintre două persoane, în prezenţa sau absenţa unui smartphone. Doi psihologi au invitat câte două persoane care nu se cunoşteau, într-un laborator de experimente psihologice pentru a purta o conversaţie, propunându-le să relateze fiecare câte un eveniment interesant petrecut în anul precedent. Pe o masă din imediata apropiere lor, într-un loc vizibil, exista un smartphone, în timp ce pe masa de lângă alţi subiecţi a fost aşezat un caiet. Deşi fiecare dintre perechi a realizat un anume grad de conexiune, cei care se aflau în apropierea telefonului au realizat o comunicare defectuoasă, de calitate inferioară. Fiecare dintre aceşti participanţi şi-a descris tovarăşul de dialog ca fiind mai puţin preocupat, mai puţin implicat, de mai puţină încredere şi lipsit de empatie. Aşadar, simpla prezenţă a tehnologiei în proximitatea persoanelor aflate în actul comunicării scade calitatea acesteia, empatia sufletească şi rezonanţa emoţională[2].

Este interesant de menţionat şi faptul că, atunci când este vorba de crearea unei relaţii sau legături între persoane, inclusiv relaţia de prietenie şi iubire, principalul criteriu folosit este cel al proximităţii fizice, în sensul că există o mai mare probabilitate de a se împrieteni, chiar de căsătorie, între persoanele care trăiesc în proximitate fizică, adică în apropiere. Deşi numărul relaţiilor create prin site-uri de socializare este în permanentă creştere, în prezent, aproape jumătate din relaţii au, încă, la bază proximitatea fizică, fiind legate între persoane apropiate ca domiciliu, vecini, colegi de clasă, şcoală, facultate, muncă, etc.

Adevăraţii cunoscători ai fenomenului apreciază social media ca fiind o resursă săracă, mediată, bazată doar pe mesaje, nu pe o comunicare reală, şi în dosul căreia se ascund numeroase riscuri, precum narcisismul, sextingul, hărţuirea.

Tot mai multe voci consideră că acestă hipercomunicare ascunde, de fapt, golul sufletesc, că în spatele unei comunicări tot mai dese şi mai performante, se ascunde o comuniune tot mai rară şi slabă.

Tinerii au fost consideraţi totdeauna speranţa unui neam, viitorul şi dăinuirea acestuia. Or, din punctul de vedere al comunicării, cercetările arată că, la nivel global, unul din trei tineri preferă, astăzi, să comunice prin intermediul media problemele sale fiinţiale, legate nu doar de aspecte exterioare şi nesemnificative ale vieţii sale, ci lucrurile cele mai tainice şi intime – dragoste şi sexualitate, aspiraţii şi proiecţii, dorinţe şi idealuri. Şi, astfel, ajung să îşi petreacă viaţa în umbra anonimatului şi sub semnul întâmplării, cu iluzia sporirii încrederii şi stimei de sine.

Deşi a fost concepută pentru a elimina însingurarea, de multe ori, social media contribuie, în mod covârşitor, la producerea sentimentului de alienare, de izolare fizică şi psihologică, de ascundere a propriei fiinţe şi de mascare a propriilor gânduri şi sentimente, sub anominatul reţelelor de socializare. Atunci când nu mai dorim să ne vedem faţă către faţă, fugind de relaţia directă, este un indiciu clar al anxietăţii sociale, al fricii de semeni, pe care căutăm să o mascăm şi să o ascundem în spatele şi în umrbra ecranelor digitale. Aceasta ar putea fi o explicaţie a faptului că, de la an, la an, creşte numărul SMS-urilor, dar scade cel al convorbirilor telefonice reale. După o primă etapă, în care oamenii au pierdut bucuria întâlnirii fizice, acum, parcă, nu vor nici să se mai audă, preferând, în loc de a-şi împărtăşi sau măcar comunica sentimentele, să-şi expedieze mesaje de genul: ˮcf?ˮ.

Referitor la efectele însingurării şi ca un prilej de profundă meditaţie, poate este interesant să menţionăm faptul că, cercetările recente, folosind rezonanţa magnetică funcţională, au constatat că, atunci când o persoană suferă de singurătate, sunt implicate aceleaşi zone cerebrale care reacţionează la durerea fizică, astfel încât acest sentiment de izolare şi însingurare nu are doar efecte asupra stării psihice, ci este resimţit intens şi la nivel fizic.

Jean-Claude Larchet, în lucrarea Captivi în internet[3], arată că tehnologia caută să umple golul sufletesc şi să alunge singurătatea, izolarea şi depresia, că dispozitivele high-tech vor să ajute la înlăturarea golului existenţial al omului modern, a cărui viaţă este secătuită lăuntric, din lipsă de moralitate înaltă şi de spiritualitate profundă; o viaţă tot mai lipsită de relaţii autentice cu alţii, din cauza slăbirii legăturii familiale, conjugale şi sociale, de vecinătate, de apartenenţă şi afliliere spirituală şi religioasă, de ideal comun. Apelând la acestea, omul pustiit sufleteşte speră să umple acest gol, să acopere şi să aline aceste suferinţe interioare, însă, cel mai adesea, ele îl aruncă într-o singurătate şi mai apăsătoare, într-o anxietate şi tristeţe şi mai accentuată, într-o viaţă şi mai puţin împlinită.

Duhul lumii, pe de o parte, automatizarea şi tehnologia, pe de altă parte, se află într-o relaţie de intercondiţionare sau de dublă cauzalitate, în sensul că sunt produse de spiritul contemporan, dar, în acelaşi timp, l-au şi modelat, în conformitate cu specificul lor. Mijloacele tehnologice au luat naştere într-o lume şi o societate tot mai însingurată şi alienată spiritual, mai autistă sufleteşte la nevoile şi chemările semenilor.

Spre deosebire de societăţile tradiţionale, caracterizate de raporturi sociale bine precizate, astăzi se constată un presupus conflict între generaţii, un decalaj între principii, convingeri şi idealuri, o criză a familiei, o amânare a momentului întemeierii ei, uneori până la dispariţia intenţiei de a mai face, o creştere a numărului divorţurilor, ceea ce face ca numărul soţilor care se despart în mod nefiresc, prin divorţ, să depăşească numărul celor care sunt despărţiţi, în mod firesc, de moarte, deşi toţi au spus, în clipa căsătoriei - „până când moartea ne va despărţi”.

Astăzi, există tot mai multe familii monoparentale, tot mai multe persoane care trăiesc singure şi în izolare, chiar şi în mari aglomeraţii de populaţii, metropole, megalopolisuri şi conurbaţii, şi nu doar bătrâni uitaţi, ci persoane cu vârste tot mai tinere. Pentru astfel pe persoane, reţelele de socializare, fie ele chiar şi virtuale, ar trebuie să aducă un beneficiu, însă ca orice oportunitate, şi aceasta are un preţ real – sporirea sentimentului de singurătate.

S-ar putea spune, astfel, că omul contemporan a reuşit trista performanţă de a transforma propriul suflet, într-un pustiu, în care vântul superficialităţii şi al ignoranţei, în materie de ţel şi sens, suflă fără încetare.

Fără a condamna tehnologia sau a fi tehnofobi, inclusiv în privinţa reţelelor de socializare, care oferă, atunci când sunt utilizate cu discernământ, oportunităţi şi prilejuri de sporită comunicare, este edificator să menţionăm atitudinea plină de discernământ a cofondatoarei centrului reSTART, din Washington, în care se tratează dependenţele de tehnologie, Hilarie Cash, care arăta că „nu e nimic în neregulă să-ţi faci prieteni online, câtă vreme îţi faci prieteni şi în lumea reală. Dacă suntem prieteni buni şi stăm împreună, acea interacţiune, acel schimb energetic degajă un întreg buchet de substanţe neuro-chimice, care ne echilibrează pe amândoi în plan emoţional şi fizic. Şi pentru că suntem animale sociale, ni se cuvine să avem o mulţime de astfel de interacţiuni care ne oferă siguranţă şi atenţie şi care ne menţin echilibraţi. Nu suntem destinaţi să fim insule izolate.

Prieteniile online care dau dependenţă şi care îi atrag pe tinerii jucători nu sunt periculoase pentru ceva ce ne oferă, ci din cauza lucrurilor pe care nu pot să ni le ofere: ocazia să învăţăm ce înseamnă să stăm, faţă în faţă, în timp ce avem o conversaţie cu o altă persoană. Dansul degetelor care lovesc tastele – chiar şi interacţiunile la distanţă prin camere web – se supune unui cu totul alt ritm şi transmite informaţii pe o lăţime de bandă mult mai îngustă (...). Oamenii care comunică prin webcam nu par să se privească în ochi niciodată, pentru că ochii celeilalte persoane nu sunt perfect aliniaţi cu acea cameră web care le transmite lor privirea ta”[4].

Nicolas Carr, în lucrarea sa Cuşca de sticlă[5], observa că, deşi trăim într-o lume a confortului şi oportunităţilor, aceasta este şi o lume a lipsei de ţeluri şi a depresiei, incidenţa globală a acesteia şi a tentativelor suicidare, datorate lipsei de sens a vieţii şi a unor relaţii sociale protectoare, de calitate, fiind într-o înspăimântătoare creştere.

Vom ajunge, oare, să apreciem cuvintele lui Sartre, care considera că „Infernul este ceilalţi”, o profeţie?

Oare nu se impune să fim cu toţii, producători şi consumatori de high-tech, cu mai multă luare aminte la cuvinte, precum cele ale Părintelui Cleopa, care spunea că „Sfârşitul lumii va fi când nu va mai exista cărare de la om la om”, adică atunci când se va răci dragostea dintre oameni? Iar lipsa comunicării sincere şi directe este o formă a acestui îngheţ spiritual.