„Pe Tine, Mirele meu te doresc și pe Tine, căutându-Te, mă nevoiesc”

Râvnind vieții lui Ilie, călătorul la cer, și lui Ioan, celui odrăslit în sterpiciune, s-a sălășluit în pustie. Fără hrană, fără apă, fără somn, răbda toate zilele săptămânii. O singură dată se împărtășea de hrană, sâmbăta și duminica, de puțină pâine și apă. Pat îi erau pietrele, iar îmbrăcămintea trupului, o mantie ruptă și zdrenţuită. Ochii ei erau izvor de lacrimi, iar gura cu buzele, vas de miruri, revărsând laudă neîncetată, umplând văzduhul de bună mireasmă duhovnicească. Rugăciunea ei era stăruitoare și încordată, și starea ei, de continuă priveghere.

Iar această mireasă a lui Dumnezeu, după ce a dobândit multe și felurite virtuți în mănăstire, a ieșit din mănăstire și s-a sălășluit în pustie, vorbind numai cu Dumnezeu și rugându-se cu stăruință: „Pe Tine, Mirele meu te doresc și pe Tine, căutându-Te, mă nevoiesc” și „pentru Tine am îmbrățișat pustiul acesta, locuind împreună cu fiarele cele veninoase, ca să calc în picioare capul diavolului celui ucigaș de oameni și țepușele veninoase ale scorpiilor cele aducătoare de moarte care picură otravă. Întru Tine dar, Împărate ceresc, îmi pun toată nădejdea mea, Cela ce poți să legi pe cel tare și uneltirile lui să le smulgi și până în sfârșit să le pierzi și să le nimicești, ca să nu se laude și să nu se oștească el împotriva noastră, a robilor tăi. Și la picioarele Tale mă arunc, rugându-mă și cerându-Ți să mă păzești pe mine neatinsă de batjocurile acestor dușmani”. Acestea și multe altele erau cuvintele ei către Stăpânul, iar faptele cele făcute de dânsa, adică ostenelile ei cele bineplăcute lui Dumnezeu și de suflet mântuitoare, posturile și privegherile, laudele de toată noaptea, cântările și lacrimile, cine dintre muritori le-ar putea spune? Căci le știu pe acestea numai lucrătorii virtuților, cei care au lepădat toate ale lumii și care au luat crucea ca pe un jug și au urmat lui Hristos, nevoindu-se într-o viață neînjugată. Căci nu avea în pustie nici un alt ajutor afară numai pe Stăpânul Hristos, cu El grăind, de El desfătându-se, pe El avându-L suflare, și jug, și povățuitor, și mântuitor, și binefăcător, și izbăvitor, și Mire, Lui aducându-I înainte candela fecioriei plină de strălucirile virtuților, așteptând ca odată să plece la nunta cea de la miezul nopții și nădăjduind să intre înlăuntrul cămării de nuntă celei împodobite.

Râvnind vieții lui Ilie, călătorul la cer, și lui Ioan, celui odrăslit în sterpiciune, s-a sălășluit în pustie. Fără hrană, fără apă, fără somn, răbda toate zilele săptămânii. O singură dată se împărtășea de hrană, sâmbăta și duminica, de puțină pâine și apă. Pat îi erau pietrele, iar îmbrăcămintea trupului, o mantie ruptă și zdrenţuită. Ochii ei erau izvor de lacrimi, iar gura cu buzele, vas de miruri, revărsând laudă neîncetată, umplând văzduhul de bună mireasmă duhovnicească. Rugăciunea ei era stăruitoare și încordată, și starea ei, de continuă priveghere. Și toate celelalte fapte ale virtuților îi erau hrană și băutură, răbdare și odihnă. Luminare, îi era ceasul morții, a doua venire a Dreptului Hristos, tribunalul cel nemitarnic, judecata fără milă, dreapta sentință împotriva păcătoșilor, și toate celelalte câte se vor vedea plinindu-se la vremea aceea. Acestea cugetându-le, se întrista adânc până la moarte, dar iarăși se bucura de așteptarea celor nădăjduite și nevăzute „căci nădejdea care se vede nu mai e nădejde”, zicea împreună cu propovăduitorul[1], „căci pentru ce ar mai nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, așteptăm prin răbdare”[2]. Aștepta, deci, și ea nădejdea celor nădăjduite, precum se spune, bucurarea de bunătăți, odihna drepților, și toate bunătățile cele făgăduite sfinților, cele pe care ochii nu le-au văzut și urechile nu le-au auzit și la inima omului nu s-au suit[3]. De aceste bunătăți veșnice se desfăta și nu de pâinile din făină albă și de mâncărurile gustoase și stricăcioase. „Căci nu numai cu pâine, zice, va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu”[4].

[Extras din Viața și petrecerea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea nouă, cea din Epivate, scrisă de Matei smeritul, Mitropolitul Mirelor (Cod. Patriarch. 161, f. 54-66)]

Traducere, introducere şi note de Laura Enache

[1]Adică Sfântul Pavel, autorul acestui citat.

[2]Rom. 8, 24-25.

[3]I Cor. 2, 9.

[4]Mt. 4, 4; Lc. 4, 4.

Ultimele din categorie