A trecut ceva vreme de când n-am mai avut bucuria unei întâlniri ieșene cu Cuvioasa. Păstrez, însă, în sipetul inimii câteva momente și stări aparte de la cele precedente. Am avut, în decursul vieții, mai multe prilejuri de popas de pelerin. 

Au fost clipe în care, adăstat lângă racla care-i găzduiește Sfintele Moaște, am trăit stări greu de descris. Bucuria s-a întrepătruns atunci cu dorința de a reveni în acel loc aparte. Întrebările s-au topit parcă în rugăciune, iar răspunsurile, clare și bine rostuite, au venit de-ndată. Căci Sfânta știe cum să ajute. Și o face mereu cu drag. În chip firesc, lacrimile au venit să-mi brăzdeze obrazul, pecetluind întrevederi de neuitat. 

De bună seamă, aidoma mie sunt multe zeci, ori sute de mii de suflete. Ori poate milioane. Nu aș vrea să greșesc și n-am fost niciodată prietenul cifrelor. Am preferat mai degrabă abordarea părintelui Steinhardt, care zicea că „Domnul e boier, nu contabil”. 

Ceea ce contează e starea pe care actul pelerinajului anual o generează. Una de har. De rugăciune, de bunătate și de comuniune. Una care reflectă, cred, sufletul românesc genuin și care, s-ar cădea promovată pe toate canalele media. În detrimentul atâtor lucruri care, în loc să zidească, spurcă. Pelerinajul ieșean, cel mai mare din țară, după părerea mai multor specialiști, vine să vorbească despre dorul și nevoia de sfințenie a românilor. Despre lucrarea harului în viața omului și despre faptul că adevăratele bucurii și împliniri sunt legate de chestiuni precum rugăciunea, recunoștința și întâlnirea. Șirul acela cuminte de oameni așternuți pe cale din te miri ce colțuri de țară, ori de lume, vine să vorbească despre un potențial viitor al țării noastre. Unul în care spiritualității i se recunosc, în sfârșit, meritele. Despre faptul că la marile probleme ale umanității, întâlnirea cu Sfinții poate oferi o soluție, un răspuns, ori un prilej de meditație. De recalibrare a valorilor, ori de reconsiderare a priorităților. 

De aceea, astfel de momente se cer valorificate. Personal și în duh de către fiecare dintre noi. Social și mediatic, spre a arăta că adevărata față a României e aceasta. Cea a credinței, cumințeniei sufletești, a pocăinței și a solicitării lucrării harului. Nu cea pe care uneori încearcă să ne-o impună ca normativă oameni și instituții care, din nefericire, nu ne iubesc țara. 

Ar mai fi un gând pe care doresc să-l aștern înaintea sufletelor voastre. Pelerinajul e o călătorie. Cu scopul întâlnirii și al încredințării. A început inițial din dorința oamenilor de a se convinge de realitatea unui miracol. Apoi, a devenit un fenomen definitoriu al spațiului religios. E însă, incomplet, dacă nu e urmat de mărturisire. Întâlniri precum cea cu Sfânta Parascheva nu trebuie izolate în anonimitate, odată petrecute. Dimpotrivă, cred că adevărata împlinire a unui astfel de moment în care beneficiem de revărsări de har consistă în faptul de a vorbi și altora despre stările trăite. De a invita să pășească și ei, fie și preț de câteva clipe, în antecamera Împărăției. De a-i îndemna și încuraja deopotrivă. Îndrăzniți!