Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Adevărat, adevărat zic vouă: Oricâte veți cere de la Tatăl în numele Meu, El vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în numele Meu; cereți și veți primi, ca bucuria voastră să fie deplină. Acestea vi le-am spus în pilde, dar vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci pe față vă voi vesti despre Tatăl. În ziua aceea veți cere în numele Meu; și nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi, căci Însuși Tatăl vă iubește pe voi, fiindcă voi M-ați iubit pe Mine și ați crezut că de la Dumnezeu am ieșit. Ieșit-am de la Tatăl și am venit în lume; iarăși las lumea și Mă duc la Tatăl. Au zis ucenicii Săi: Iată, acum vorbești pe față și nu spui nici o pildă. Acum știm că tu știi toate și nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieșit de la Dumnezeu. Iisus le-a răspuns: Acum credeți? Iată, vine ceasul, și a și venit, ca să vă risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine. Acestea le-am grăit către voi, ca întru Mine pace să aveți. (Ioan 16,23-33) (Joi în săptămâna a șaptea după Paști)

Domnul Iisus Hristos Și-a întărit ucenicii prin multe cuvinte la cina de dinaintea Sfintelor Pătimiri. Printre altele, le-a vorbit și despre faptul că plecarea Sa la Tatăl nicidecum nu înseamnă sfârșitul împreună-viețuirii cu El, ci începutul unei altfel de vieți, într-o legătură mai adâncă, mai duhovnicească între Apostoli și Domnul lor. Dacă până acum ei nu se rugau la Dumnezeu în numele lui Iisus, fiindcă era lângă ei în trup, vine timpul când ucenicii și până azi fiecare dintre noi ne rugăm lui Dumnezeu și în numele lui Iisus Hristos primim toate. E de amintit momentul în care Sfântul Petru a vindecat pe paraliticul Enea în numele lui Iisus Hristos (Fapte 9, 34). A ne ruga invocând pe cineva înseamnă a cere lui Dumnezeu ca aceeași putere care a fost dinainte într-o anumită persoană să se coboare și peste noi. Și în Vechiul Testament, atunci când proorocul Elisei a invocat pe Dumnezeul lui Ilie, a despărțit râul Iordan întocmai ca maestrul lui (IV Regi 2, 14). 

Prin urmare, Hristos lansează invitația ca în rugăciunile și cererile noastre să cerem de la Tatăl în numele Său și vom primi. Desigur, ne întrebăm: de ce nu ni se îndeplinesc toate dorințele, chiar dacă suntem oameni buni, credincioși, ținem posturile, mergem duminica la Biserică și încercăm să ducem o viață curată? Nu ni se îndeplinesc pentru că încă nu lucrează în noi același Duh care a lucrat în Iisus. Pe Sfântul Duh l-am primit și noi, imediat după Botez, prin ungerea cu Sfântul Mir, însă Duhul devine viu în noi atunci când lucrăm împreună cu El. Când voia noastră nu mai este umbrită de dorințe individualiste, ci se luminează în iubirea dumnezeiască. Aceasta înseamnă mai concret că nu întotdeauna dorința noastră de a ne fi bine, de a fi feriți de necazuri, ispite, boli, dușmănie, ba chiar moarte, este și o dorință bună. Dumnezeu ni le poate da pentru întărirea noastră, deși nu putem înțelege acest lucru întotdeauna. 

Trecând peste cuprinsul textului Evangheliei din joia de dinaintea Rusaliilor, este de urmărit finalul contrastant al pericopei: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. De aici se înțelege că în viață avem pe de o parte pace, iar pe de altă parte, necazuri. Pacea vine prin Hristos, iar necazurile prin lume. Pacea vine de dinăuntru, de acolo unde Hristos locuiește, din inimă. Prin contrast, necazurile, care aduc cu sine în mod firesc neliniștea, vin din afara noastră. Însă nu ne putem sustrage niciuneia dintre cele două realități. Nu ne putem izola exclusiv în inima noastră, fără să mai avem contact cu cei din exterior. Nici măcar pustnicii, care se ascundeau, nu se rupeau cu totul de lume. Rămâneau alături de ea prin rugăciune și deseori prin sfaturi de mare preț care ajutau la nevoie. Nu ne putem lăsa duși numai în cele din afară, fiindcă întotodeauna rămâne ceva intim, numai al nostru. Acolo, în acel lăcaș poate locui pacea, în ciuda oricărui fel de tulburare. 

Contrastul antropologic liniște-tulburare și interior-exterior se aplanează prin îndrăzneală, spune Domnul: „Îndrăzniți, eu am biruit lumea!”. Aceasta nu înseamnă că Iisus a dus un război cu lumea, din care a ieșit învingător și nici că lumea ar fi în esență rea, iar de aceea Iisus ar fi înfrânt-o. Ci mai degrabă că influențele acestei risipiri în afară se pot aplana prin Hristos. Dacă Iisus a suferit pe cruce și a pătimit până la moarte, de la El căpătăm putere ca și noi să ne găsim pacea oriunde am fi. Desigur, am putea spune pe drept că toate astea sunt teorii goale. Însă de fiecare dată când sfinții mucenici sau cei ce au pătimit chinuri nedrepte în închisorile comuniste, de fiecare dată când ei și-au pus nădejdea în Hristos, au ieșit învingători. Chiar dacă nu întotdeauna au scăpat, chiar și în moarte ei au rămas vii. Libertatea omului nu stă în lipsa lanțurilor și în lipsa constrângerii, ci în găsirea resursei de a iubi pe toți până și în cele mai cumplite chinuri.