Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri. Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăția cerurilor. (Matei 5, 14-19)

Condacul sărbătorii Sfinților Trei Ierarhi sintetizează foarte bine rolul acestora în istoria bisericească: „Pe apărătorii și luminătorii Bisericii creștinești, pe învățătorii cei mari și înfrânătorii zâzaniilor diavolești, pe surpătorii eresurilor, pe stâlpii cei neclintiți ai Bisericii, podoabele cele mai alese ale ierarhilor și întocmai cu apostolii, și ai lumii învățători, pe marele Vasile cel cu dumnezeiască minte; pe Grigorie, cel cu dulce glas; și pe Ioan, luminătorul a toată lumea, să-i lăudăm credincioșii din toată inima și să le cântăm: Bucură-te, treime de arhierei mult-lăudată!” Imnograful, pe lângă faptul că a reușit să caracterizeze pe fiecare dintre sfinți printr-o singură metaforă (Vasile – cel cu dumnezeiască minte, adică de o inteligență divină, Grigorie – cel cu dulce glas, adică un teolog de înaltă ținută, iar pe Ioan – luminătorul a toată lumea, fiindcă a strălucit mai ales prin comentariile sale explicative la cărțile Sfintei Scripturi), i-a înmănunchiat pe cei trei evidențiind cum anume au rămas aceștia pentru posteritate: ca apărători ai Bisericii împotriva învățăturilor greșite, ca niște stâlpi prin definirea temeliilor dogmatice ale credinței, ca niște învățători prin iscusința lor de a pune în cuvinte tainele creștinismului și ca luminători, care scot pe credincioși din întuneric. Poetul bisericesc îi mai aseamănă și cu Sfinții Apostoli, prin rolul lor definitoriu pentru creștinătatea de după ei.

Nu fără motiv, în ziua pomenirii Sfinților Trei Ierarhi, Evanghelia rânduită a se citi la Sfânta Liturghie este un fragment din Predica de pe Munte a Domnului Iisus, cuprinzând câteva cuvinte rostite după faimoasele Fericiri. În aceste versete, Mântuitorul îi numește pe cei ce Îl ascultă, în principiu ucenicii Săi însă nu numai ei, „lumina lumii”, întocmai cum sunt caracterizați și Sfinții Trei Ierarhi. În definitiv, toți cei care urmează învățăturilor lui Hristos se fac pe ei lumină pentru întreaga lume și luminători, asemenea lunii care noaptea reflectă razele soarelui și dă lumină în întuneric. Creștinii drept-cinstitori reușesc la rândul lor să fie ca niște faruri în bezna din jur, fiindcă dau sens desfășurării lucrurilor. Crezând în iubire, bunătate, dreptate - dar după coordonate divine și nu omenești - și mai ales crezând în înviere, creștinii autentici dau un sens pozitiv istoriei, care de altfel lipsită de Dumnezeu pare o rotire eternă în jurul răutăților, nedreptăților și în definitiv în jurul morții. Sau, mai bine zis, o fugă neputincioasă de moarte, asemănătoare vârtejului de apă dintr-o vană, care trage totul către scurgere.

Urmașii lui Hristos nu pot rămâne anonimi în viața lor de zi cu zi. Ei se fac văzuți la fel ca și o cetate așezată pe o înălțime sau ca o lumină pusă într-un sfeșnic și prețuită de toți pentru faptul că ajută la deslușirea lucrurilor în întuneric. Creștinii sunt recunoscuți ca urmași ai lui Hristos nu prin aceea că sunt botezați într-un anumit rit sau că sunt înregistrați în acte ca aparținând acestei religii, ci prin faptele lor bune. Ele sunt adevărata „reclamă” a lor, iar ceilalți văzând faptele bune ajung să laude pe Dumnezeu, adică se încreștinează și ei, încet-încet. Atunci când noi determinăm pe alții să laude pe Dumnezeu, ne îndeplinim cu adevărat menirea de ucenici ai Domnului și următori ai Apostolilor, ai celor care fac misiune duhovnicească.

Dar, din păcate, adesea lucrurile nu stau chiar astfel. Ba dimpotrivă, mai ales în Occident, musulmanii de exemplu asociază întreaga lume modernă cu creștinismul și etichetează astfel greșit învățătura Domnului. În India, acum o sută de ani în urmă, mari filosofi hinduși și budiști acuzau creștinismul de criza ecologică, pe atunci doar la începuturile ei, datorită faptului că noi am urmat o învățătură greșită: pornind de la porunca din Rai: „creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și îl supuneți!” (Facere 1,28), Europa medievală și modernă a înțeles expansiunea și cucerirea lumii, „civilizarea” ei, ca o poruncă divină. Dar au înțeles-o eronat, stăpânind ca despoți absoluți, exploatând-o așa cum stăpânii dispuneau de sclavi, și nu ca unii puși de Dumnezeu să ridice întreaga lume la valoarea sa adevărată. Prin contrast, Sfinții Trei Ierarhi – și poate îndeosebi Sfântul Vasile – au învățat că în om, „asemănarea cu Dumnezeu” la care suntem chemați, înseamnă capacitatea de a fi ca Dumnezeu cu toate cele din jurul nostru. Atunci când preotul ridică Sfintele Daruri la Liturghia pe care o avem de la Sfinții Vasile și Ioan, spunând „ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate!”, el Îi aduce în dar lui Dumnezeu tocmai din ale Sale, dar transformate cu mintea și priceperea omului: grâul, prefăcut în pâine, iar boaba de strugure în vin curat. Nu avem ce să dăruim Domnului decât tot din ale Sale, însă putem să o facem aducându-ne aportul uman constructiv, schimbând calitatea roadelor pământului, dar în bine.

În partea a doua a Evangheliei zilei, Domnul Iisus spune: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”, iar Sfinții Trei Ierarhi sunt exemple ale învățătorilor bisericești care au explicat creștinilor tainele dumnezeiești. Aspri cu ei înșiși în îndeplinirea poruncilor, ca slujitori ai altarelor și monahi, dar blânzi și iertători cu credincioșii, dornici să-i ridice și să-i apropie cât mai mult de Dumnezeu, ei au împlinit întru totul cuvântul din finalul pericopei: „cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăția cerurilor”. Fiindcă toți trei s-a remarcat prin învățătură, slujire, iubirea aproapelui și sârguință pentru rânduială în toate, Biserica le-a rânduit o sărbătoare comună la sfârșitul lunii ianuarie, deși în decursul aceleiași luni fiecare este sărbătorit și aparte, la 1, 25 și 27 ianuarie. Iar cântările de la slujba lor, deși îi laudă pentru virtuți, în realitate prin ei Îl slăvesc pe Dumnezeu, căutând nu la luminători, ci la sursa lor, însăși Lumina.