Hristos, Exorcistul (Mt. 17, 14-23)

Puncte de vedere

Hristos, Exorcistul (Mt. 17, 14-23)

    • Vindecarea lunaticului
      Scena vindecării lunaticului

      Scena vindecării lunaticului

Un tată își aduce fiul bolnav înaintea Apostolilor și apoi, a Învățătorului. Motivul e cât se poate de evident. Și l-ar dori tămăduit. Eșecul celor dintâi în rezolvarea rugăminii sale îl aduce în fața Învățătorului însuși.

Text și context

Episodul Schimbării la Față e urmat de un dialog cu Apostolii și de o tămăduire. Un tată își aduce fiul bolnav înaintea Apostolilor și apoi, a Învățătorului. Motivul e cât se poate de evident. Și l-ar dori tămăduit. Eșecul celor dintâi în rezolvarea rugăminii sale îl aduce în fața Învățătorului însuși. Îi descrie Acestia patologia și-i vorbește și despre încercarea anterioară pe care a făcut-o. Învățătorul află astfel că bolnavul era lunatic, iar forma de posedare era una complexă. Demonul care pusese stăpânire pe el îi aducea multe suferințe trupești și-l rănea la propriu. 

Tămăduirea

Analizând atitudinea Mântuitorului, s-ar putea crede că Dânsul e pus pe ceartă. La propriu. Ceartă demonul, care iese și tămăduiește copilul. Nu înainte de a rosti, de îndată ce aude despre încercarea ucenicilor, cuvintele: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine”. Faptul că aceste vorbe se găsesc în imediata vecinătate a descrierii situației discipolilor a făcut o parte importantă a exegezei să afirme că lor le sunt atribuite. E posibil, însă, să se fi adresat și fariseilor din mulțime, ori auditoriului perceput ca întreg. Relatări paralele vin să aducă informații utile în acest sens. 

Ucenicii 

Așa cum era de așteptat, Apostolii sunt și ei curioși să afle mai multe. Sunt contrariați că nu au reușit să săvârșească ei înșiși actul taumaturgic. „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă”, le răspunde Domnul. Nu erau suficient de copți și de maturi spre a reuși o astfel de faptă temerară. Afirmația e menită să-i scuture. Să-i trezească la realitate. Și în același timp, îi pregătește pentru viitor. Vor ajunge la un moment dat să realizeze și ei exorcisme aidoma Învățătorului. Însă esențialul nu îl constituiau acestea, ci maturitatea lor duhovnicească.

Deloc întâmplător, minunea e urmată de o călătorie. Prin Galileea. Una în care Hristos le vorbește despre patima și răstignirea Lui, dar și despre Înviere. Din păcate, cei doisprezece își dovedesc încă o dată lipsa de maturitate, omițând să vadă dincolo de suferință. Ca atare, tristețea se așterne peste sufletele lor. 

În loc de concluzii 

Aidoma lor, și noi ne blocăm adesea pe lucruri mărunte. Goi de licărul credinței, încercăm să substituim acestei trăiri sublime surogate de proastă calitate precum mândria, răutatea, ori alte elemente ce devoalează micimea inimii noastre. Apoi, în loc de ne umplem sufletul de bucuria întrevederii cu El, așa cum ar fi trebuit să o facă și dânșii atunci când îl ascultau călătorind prin Galileea, ne cramponăm în detalii inutile. Ne pierdem în mărunțișuri care, nu de puține ori, seamănă izbitor cu scene din povestirea „Prostia omenească” a lui Creangă. Domnul ne cheamă la tămăduire și părtășia cu El. E oricând gata să certe diavolii care se aciuiesc în inimile noastre, ori în vecinătatea lor. Să-i alunge. Să ne dăruiască sănătatea sufletului. Una pe care și-ar dori-o folosită în mod liber. Printr-o libertate bine înțeleasă și aplicată, însă. Îndrăzniți!