Hristos – Fiul Tatălui ceresc și „Piatra cea din capul unghiului”

Reflecții

Hristos – Fiul Tatălui ceresc și „Piatra cea din capul unghiului”

Tăria pietrei credinței în Hristos are puterea de a sfărâma puterea păcatului din oamenii care aleg să se pocăiască. În schimb, la Judecata de Apoi, nu oamenii se vor zdrobi, căzând pe „Piatră”, ci invers, Fiul Tatălui ceresc, venind dintru cele înalte, va zdrobi cu totul răutatea și, odată cu ea, pe cei care au ales să-și lege viața mai mult de ea decât de Bunul Dumnezeu.

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om a sădit vie şi a dat-o lucrătorilor şi a plecat departe pentru multă vreme. Şi la timpul potrivit, a trimis la lucrători o slugă ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, bătând-o, au trimis-o fără nimic. Şi a trimis apoi altă slugă, dar ei, bătând-o şi pe aceea şi batjocorind-o, au trimis-o fără nimic. Şi a trimis apoi pe a treia; iar ei, rănind-o şi pe aceea, au alungat-o. Şi stăpânul viei a zis: Ce voi face? Voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate se vor ruşina de el. Iar lucrătorii, văzându-l, s-au vorbit între ei, zicând: Acesta este moştenitorul; să-l omorâm ca moştenirea să fie a noastră. Şi scoţându-l afară din vie, l-au ucis. Ce va face, deci, acestora, stăpânul viei? Va veni şi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora. Iar ei auzind, au zis: Să nu se întâmple! El însă, privind la ei, a zis: Ce înseamnă, deci, scriptura aceasta: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului”? Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi. (Luca 20, 9-18) (Joi în săptămâna a 28-a după Rusalii)

„Pilda lucrătorilor răi”, rostită de Domnul Iisus în prezența unora dintre cei care veniseră să-L ispitească, întrebându-L cu ce putere, cu ce drept face minuni și predică în curtea templului din Ierusalim, a fost subiectul Evangheliei din duminica a 13-a după Rusalii, când s-a citit versiunea de la Sfântul Matei (21, 33-44). Spre deosebire de aceea, precum și de prezentarea sinoptică de la Marcu (12, 1-12), versiunea lucană este mai puțin „sângeroasă”, deși finalul este în definitiv același, vorbindu-se despre crima de o gravitate feroce pusă pe seama unor lucrători răi, care ascund sub veșmântul parabolei pe slujitorii templului, autorii morali ai uciderii lui Hristos. Ca și în alte pilde, istoria începe cu descrierea lui Dumnezeu. Aici, El e înfățișat ca un om care a sădit o vie și, înainte să plece departe, a dat-o în îngrijirea unor lucrători care urmau să-i asigure roada la vremea potrivită. Desigur, via îngrădită cu gard și înzestrată cu teasc (amănunt de la Matei) este lumea, însă nu oricare, ci cea protejată prin îngrădirea legii dumnezeiești. Lucrătorii tocmiți sunt în acest caz fiii lui Israel, poporul ales al lui Dumnezeu și cumva luminătorii lumii, deoarece au fost puși să păstreze credința cea mai fidelă în unicul Dumnezeu, salvând temporar lumea de la decădere prin păstrarea curățeniei Legii și mai ales prin practicarea monoteismului. În versiunile de la Matei și Marcu, stăpânul viei a trimis slujitori pentru a-și reclama de la arendași partea din producție, dar stăpânii de ocazie, simțindu-se ca și proprietari de drept, au bătut și adesea au ucis pe slugile trimise în mai multe rânduri. Aceasta e o aluzie la diverșii trimiși ai lui Dumnezeu pentru a-i trezi pe israeliți din păcatele de tot felul, fie aceștia profeți din vechime, drepți, judecători ai neamului și preoți. Istoria Vechiului Testament e plină de astfel de evenimente, iar Domnul Hristos deplângea odinioară Ierusalimul care ucide pe profeții trimiși de Dumnezeu să trezească cetatea (Matei 23, 37; Lc. 13, 34). Printre ei sunt cunoscuți Isaia și Zaharia, cel ucis între altar și templu (Luca 11,51), identificat de tradiția bisericească cu tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care era preot și profet.

În versiunea lucană, Domnul amintește de trimiterea de către Marele Stăpân a mai multor slugi pentru a prelua partea de producție din vie, dar aici aceștia nu sunt uciși, ci numai alungați. Prin contrast, „Fiul iubit”, o aluzie evidentă la Domnul Hristos, e omorât însă nu în incinta viei, adică nu în cetatea Ierusalimului, ci în afară. Un amănunt de o precizie uimitoare: dealul Golgota pe care a fost răstignit Domnul nu se afla, la acea vreme, în interiorul Cetății Sfinte, așa cum e în zilele noastre, ci afară. Este interesant de observat că lucrătorii viei sunt foarte conștienți că au înaintea lor pe „moștenitorul” și decid să-l omoare pentru „ca moștenirea să fie a noastră” – trimitere a Domnului către cei care se aflau la conducerea poporului și care erau în deplină cunoștință de cauză că El este Mesia cel așteptat, Fiul lui Dumnezeu, însă pentru interese proprii au decis să păstreze „moștenirea” pentru ei. Prin „moștenire” se înțelege aici Legământul lui Dumnezeu încheiat prima dată cu Avraam și reînnoit cu Isaac, Iacov și cu alții în mai multe rânduri de-a lungul istoriei Vechiului Testament. E vorba tocmai despre Legământul că El va trimite poporului un Mântuitor. Însă conducătorii lui Israel și-au însușit „moștenirea” prin ucidere, deturnând salvarea neamului de la una cu scop duhovnicesc, scăparea din robia păcatului, a diavolului și a morții, către o salvare trecătoare și până la urmă tot falimentară: una politică prin continuarea existenței națiunii, din punct de vedere istoric. 

Pilda lucrătorilor viei nu se încheie fără avertisment. Iisus vestește că Stăpânul viei „va veni și va pierde pe lucrătorii viei, iar via o va da altora”. Via, adică mântuirea e luată de la poporul ales și dată „noului Israel”, poporului ce se mântuiește prin credință și prin Botez. Totodată, lucrătorii viei sunt pierduți, lucru îndeplinit nu prin nimicirea israeliților, ci  a țării lor care s-a întâmplat în urma războiului cu romanii, încheiat în anul 70 d.Hr.

Istorisirea se încheie invariabil la toți Evangheliștii nu cu o concluzie moralizatoare, ci cu un citat din Psalmul 117, versetul 22: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului”, o trimitere la faptul că Iisus, desconsiderat de elita politică și religioasă a neamului, a ajuns să fie Cel care mântuiește întreg neamul omenesc, prin jertfa Sa. Adaosul Său la psalm, „Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi”, e de această dată o profeție eshatologică, nu istorică: nerecunoașterea Lui ca Mesia duce la „sfărâmarea” și „zdrobirea” celor în cauză. Tăria pietrei credinței în Hristos are puterea de a sfărâma puterea păcatului din oamenii care aleg să se pocăiască. În schimb, la Judecata de Apoi, nu oamenii se vor zdrobi, căzând pe „Piatră”, ci invers, Fiul Tatălui ceresc, venind dintru cele înalte, va zdrobi cu totul răutatea și, odată cu ea, pe cei care au ales să-și lege viața mai mult de ea decât de Bunul Dumnezeu.