Finele lui ianuarie ne oferă binecuvântatul prilej de a ne reîntâlni duhovniceşte cu trei mari sfinţi ai Bisericii lui Hristos: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. O sărbătoare dedicată celor mai de seamă trăitori şi apărători ai Ortodoxiei din secolul al IV-lea d.Hr., instituită în urma unei arătări dumnezeieşti. Pe la sfârşitul secolului al XI-lea, în cetatea Evhaitelor din Asia Mică, printre credincioşi se iviseră divergenţe, fiindcă nu puteau stabili o ierarhie a celor trei Sfinţi Părinţi: pe care să-l socotească drept cel mai mare, mai ales, mai bineplăcut Domnului? Astfel, după evlavia nutrită pentru câte unul dintre ei, creştinii se scindaseră în trei grupe: vasilieni, gregorieni şi ioanieni. Episcopul lor, Ioan, văzând că nu reuşeşte să-i împace şi că dezbinarea se adâncea, a apelat la rugăciune, iar Dumnezeu nu a întârziat să-i răspundă, în chip minunat: cei trei ierarhi i-au apărut în vedenie, încredinţându-l că, înaintea Domnului, nu „concurează” unii cu alţii, ci sunt proslăviţi cu aceeaşi cinste. I-au poruncit să înveţe poporul să nu se certe, să nu se dezbine. Aşa s-a constituit sărbătoarea, cu scopul de a arăta că Sfinţii Trei Ierarhi nu se află în nici o „competiţie” la Dumnezeu.

Numeroşi istorici bisericeşti numesc perioada în care au trăit cei trei ierarhi „secolul de aur al Creştinismului”. Denumire paradoxală, dacă nu încercăm s-o lămurim. Cum să socotim „de aur” secolul al IV-lea, de vreme ce, pe parcursul său, Biserica lui Hristos a înfruntat atâtea suferinţe? Să ne amintim că debutul acestuia a găsit Creştinismul încă prigonit, prin catacombe, cu nenumărate răni în sufletele şi pe trupurile celor ce credeau în dumnezeirea lui Iisus, Mântuitorul lumii. Chiar dacă Sfântul Constantin cel Mare, prin edictul de la Milan din 313, apoi prin măsurile luate, a asigurat un climat tihnit, propice trăirii în duhul Evangheliei, pacea în Biserică nu a durat foarte mult. Gândindu-ne doar la împăratul Iulian Apostatul, nepotul ilustrului basileu, doritor să reintroducă păgânismul în Imperiul Roman între anii 360-363, vom înţelege lesne că nu prea s-a dovedit de aur veleatul cu pricina. Dar ce să spunem de tulburările ori luptele din interiorul Bisericii, pricinuite de primii eretici: arieni, manihieni, novaţieni, melitieni, anomieni, pnevmatomahi? Ei au stârnit o nespusă îngrijorare şi suferinţă, din pricina dezbinărilor, a certurilor provocate în trupul tainic al lui Hristos. Pacea s-a restabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea, 325, şi de la Constantinopol din 381, dar şi în urma altor sinoade locale, de la Antiohia şi Constantinopol (330), Tyr şi Ierusalim (335), Sardica (343), Sirmium (348), Alexandria (362). Aşadar, toate aceste dispute teologice, intrigi, dezbinări ori încercări de a restabili ordinea şi armonia în Biserică s-au desfăşurat de-a lungul întregului secol al IV-lea.

De aceea afirmam că ne vine greu să-l numim „de aur”. Totuşi nu ne putem dezice de respectiva sintagmă, consacrată de istorici. S-a arătat „de aur” datorită învăţăturilor luminate ale Sfinţilor Trei Ierarhi, precum şi ale altor Părinţi trăitori în acea vreme. Scrierile lor constituie adevărate comori. De aur le-au fost nevoinţele, râvna faţă de Biserica lui Hristos; de aur, predicile – sublimitatea slujirii lor; nu în ultimul rând, de aur curat li s-au dovedit solidaritatea cu cei năpăstuiţi, înfăptuirile în sprijinul celor suferinzi, aflaţi în nevoi, în lipsuri. Sfinţii Trei Ierarhi, prin modul lor de viaţă şi de dăruire, au turnat în vinele Bisericii şi ale creştinismului primar o puternică sevă de viaţă şi înflorire a Duhului lui Dumnezeu.

După primul congres al facultăţilor de Teologie din lumea ortodoxă, organizat la Atena, în 1936, Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur au fost aleşi drept ocrotitorii tuturor şcolilor teologice. Din cele relatate anterior, reies clar motivele respectivei decizii: prin viaţa, credinţa şi prin desăvârşita lor dăruire faţă de Hristos şi Biserica Lui, cei trei sfinţi reprezintă, după Hristos, modelele cele mai vii, emoţionante, ale slujirii preoţeşti în cele trei trepte ale sale: diacon, preot şi episcop. Pentru cei ce se pregătesc a deveni sacerdoţi, dar îndeosebi pentru clerici, Sfinţii Trei Ierarhi apar ca nişte icoane de lumină călăuzitoare spre calea plăcută Domnului. Ei ne învaţă pe noi, cei ce am ales să vieţuim ca ucenici apropiaţi ai Mântuitorului, cum să ne manifestăm credinţa, iubindu-L pe Hristos şi Biserica Sa mai presus de orice demnităţi lumeşti, iar dragostea aceasta s-o traducem prin fapte, prin grija deosebită faţă de poporul lui Dumnezeu încredinţat spre păstorire. Nevoinţele şi râvna lor să ne reamintească mereu că trebuie să avem conştiinţa chemării sfinte, o legătură unică dintre Hristos şi fiecare preot în parte. Urmându-le pilda, să devenim icoana nemijlocită a lucrării şi prezenţei Domnului în Biserica Sa. Să le oferim credincioşilor, întocmai ca ei, hrană duhovnicească prin cuvinte alese, predici lămuritoare, tâlcuiri corecte ale dumnezeieştilor scripturi. Dreapta credinţă s-o apărăm, ca şi sfinţii ierarhi, cu măiestrie, dârzenie, înţelepciune, ferindu-ne păstoriţii de nenumăratele rătăciri, de pericolul secularizării care, din păcate, face atâtea victime în rândul confraţilor noştri. Dragostea să ne-o manifestăm prin fapte concrete, sprijinindu-i, ca odinioară ei, pe cei copleşiţi de lipsuri sau necazuri.

Prin credinţa, strădaniile şi înfăptuirile lor, Sfinţii Trei Ierarhi rămân călăuze şi pentru poporul dreptcredincios. De la dânşii să învăţăm cu toţii să iubim şi ne apărăm Biserica. S-o protejăm de atacurile celor ce voiesc s-o distrugă. Precum atunci, şi astăzi trupul tainic al lui Hristos primeşte lovituri nu doar de la păgâni, ci, din păcate, şi din partea a numeroşi creştini sau mai bine spus aşa-zişi creştini. Nu te poţi pretinde dreptcredincios dacă prigoneşti Biserica: lovind în ea, suferă Hristos – o ştim de la Sfântul Ioan Gură de Aur, primul teolog care a mărturisit că Biserica şi Hristos nu se vor despărţi niciodată. „Hristos moare fără Biserică, dar şi Biserica, fără Hristos. După ce ai tăiat capul, separându-l de trup, moare şi capul, moare şi trupul”, afirma îndrăzneţ sfântul părinte, referindu-se la Hristos Care sălăşluieşte în sufletele celor care s-au făcut mădulare ale Trupului Său, prin Taina Botezului. Pare o cugetare de-a dreptul tulburătoare. De unde cunoştea oare Sfântul Ioan un asemenea adevăr profund? Bănuim că acela care i l-a şoptit – Sfântul Apostol Pavel – i-a descoperit multe din tainele dumnezeirii, ca unul ce trăise deja această experienţă. Pe când pornise spre Damasc, cu gândul de a-i pedepsi pe cei îmbrăcaţi cu Hristos, la poarta cetăţii o lumină puternică l-a izbit în pulberea drumului, zicându-i: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” „Cine eşti Tu, Doamne?” a strigat Saul, conştient că strălucirea orbitoare din amiaza zilei aparţine puterii dumnezeieşti. I s-a răspuns: „Hristos, pe Care tu Îl prigoneşti”. Deci Saul îi lovea pe creştini şi Îl durea pe Hristos. Saul prigonea trupul lui Hristos, adică pe membrii Bisericii, dar a strigat, suferind, capul ei – Mântuitorul.  

Ce bine ar fi dacă am simţi, la rândul nostru, dragostea, dorul şi râvna Sfinţilor Trei Ierarhi pentru apărarea şi păstrarea dreptei credinţei! Ce bună ar fi lumea dacă L-am vedea pe Hristos, aidoma Sfinţilor Trei Ierarhi, nu doar pe icoană sau în Potir, ci şi în taina fratelui, a aproapelui nostru! Rămâne să ne rugăm cu nădejde, păstrând în minte modelul suprem al celor trei mari dascăli ai lumii şi ierarhi: ei n-au despărţit niciodată cuvântul de faptă, rugăciunea de milostenie, nici credinţa de cultură.