Fiecare dintre noi avem un mod anume de a reacționa la întâlnirea cu Dumnezeu. Dacă-L întâlnim. Unii simt cum li se schimbă viața subit, alții trăiesc taina unei convertiri identificabile mai curând de alții decât de propria noastră conștiință, unii descoperă taina iubirii iar alții îl identifică în ajutorul acordat sau primit în momente de cumpănă. Și am enumerat, desigur, o infimă fracție zecimală din tot ce se poate trăi la Întâlnirea cu El. Diavolii gadareni, subiect al Evangheliei din Duminica aceasta, a V-a după Rusalii, par deranjați. Sunt deranjați de Hristos pe care-L întreabă direct: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Par atotștiutori, de vreme ce cred că este o vreme în care ar putea fi deranjați și o alta în care nu ar putea fi deranjați. Aceste cuvinte înainte de vreme sunt, dacă vreți, un sub-sindrom al sindromului Gadara pe care ni-l propune Biserica în analiză. El presupune un timp în care Dumnezeu ar trebui să acționeze pentru a nu deranja, pentru a nu tulbura duhurile care fac și desfac răutățile lumii. Vă este cunoscut, nu-i așa, profilul. Aduce foarte mult cu profilul celor care ne spun: Biserica să facă asta și asta, asta stabilim noi că nu are de ce o face pentru că așa stabilim noi. Toate dictaturile lumii vin să-i îngrădească lui Hristos timpul lucrării și prezenței, un soi de sindrom de șefie. Toți, dar absolut toți cei care le știu pe toate cred că au un timp al lor, care le aparține doar lucrăturii lor. Și îl acuză pe Dumnezeu că îi chinuiește când, de fapt, se chinuie singuri. Pentru că știau, cum știm toți, că este o vreme a Judecății lui Dumnezeu. O vreme a Întâlnirii în care toată vorbăria noastră nu mai contează.

Soluția dată Domnului Hristos de către „victimele” prezenței Sale e falsă. Și se vede asta. Domnul îi îngăduie diavolului să lucreze pe timpul Său. Nu are alt mod de a trata diavolul și ifosele sale decât omul lipsit de Dumnezeu, plin doar de ifosele lui. Se vrea în porci. Primește posibilitatea aceasta și o folosește să-și împlinească voia, nu pocăința. Se aruncă de pe țărm în mare și pier. Ei știu gadarenii. Cunosc deja că oamenii sunt mai atenți la ceea ce dețin decât la bucuria de a vedea izbăvirea de rău în viața lor cotidiană. Și ei, care înșală pe toți, nu greșesc. Domnul Hristos intră în strategia lor pentru că așteaptă pocăința, ca un timp rupt din răutate spre bine, spre părere de rău. Pare naiv. Dar nu este. Lecția Duminicii este despre îndelunga Sa răbdare. Despre vădita Lui dorință de a nu pierde nimic din creație. Despre voința Lui de a restaura totul. Plecarea intempestivă a diavolilor întru moarte arată că ei s-au înșelat. Credeau, real, că Acela ce-i scosese din om nu are putere și în porci. Ori aici Hristos Iisus se vădește Domn al întregii creații. Pier. Așa ne spune Evanghelia. Pier adică intră în neantul din care au ieșit cuprinzând pe cei doi demonizați care terorizau regiunea cu prezența lor: ieșeau din morminte, atât de cumpliți încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Cu alte cuvinte închiseseră o cale. Rupseseră pentru ei un teritoriu, un timp, o parte din viața celorlalți. Nimic din teroarea acelora nu a mai contat când comunitatea a pierdut porcii. Un Iisus singuratec - este printre puținele episoade în care trece dincolo, în ținutul păgân al Decapolei, fără ucenici drept martori - care pare că știe că reacția gadarenilor ar fi deziluzionat pe Ucenici. Dar asta nu înseamnă că refuză înfruntarea cu răul. Merge ca Dumnezeu în limita de iad a lumii și biruiește, în ciuda aparențelor. Păzitorii turmei - care trebuiau cumva să se scoată, erau plătiți să aibă grijă de turma de porci - putem bănui cum au prezentat episodul. Nici matei nu-l cunoaște din observare proprie și este foarte posibil ca povestea sa să fi venit prin mărturia unuia sau a ambilor sloboziți din iad. Ori, de ce nu, a păstorilor de porci - fii risipitori la rândul lor al aceluiași Tată, în fond- ori a oricărui cetățean al Gadarei ce se înghesuia la chioșcul vămii din Capernaum. Cert este că Hristos este rugat să plece, nu gonit. Este pus în situația de a asculta o rugăminte care-l alungă. Cât de „mai smerit” ar fi putut fi Dumnezeul nostru? E reacția Lui la democrația locală, dacă vreți, care a dezbătut și a hotărât că Acela care le salvase semenii și le deschisese o cale nu are ce să mai caute între ei. Să fie frică? Pierdere economică? Câte un pic din toate. E cert însă că pare că binele îi înspăimântă și mai mult decât răul.

De ce aici această Evanghelie, în săptămâna a cincea după Pogorârea Duhului Sfânt? Țineți minte că ne-am întâlnit Duminica trecută cu un străin care este mai credincios decât oamenii Legii, în persoana Sutașului care cere mijlocire vindecării slugii sale? (Matei 8, 5-13). Care dovedea credință atât de mare încât în ceasul în care s-a rugat sluga lui s-a mântuit? La polul opus pare reacția celor din Gadara. Ce ne spune Biserica? Era nevoie de prezența și lucrarea Duhului Sfânt pentru ca ambele țărmuri ale Mării Tiberiadei să rămână legate prin Duhul în Hristos Domnul. Și prin aceasta toate țărmurile, tuturor mărilor sufletești unde dracii închid căi, chinuie oamenii, forțează false eliberări prin tot soiul de refugii care se vădesc creatoare de găuri economice și născătoare de frici. De veacuri joacă așa respingerea lui Dumnezeu din mijlocul comunităților. Frica de draci pare depășibilă, frica de Dumnezeu încurcă, deranjează. Falsul diabolic crede că Dumnezeu lucrează după program și că, de fapt, lui, diavolului i se cuvine locul principal. Dacă privim atent de jur împrejur ori în adâncul inimii noastre asupra acestui primat ne înspăimântăm. Regula de „lucrătură” a diavolului nu este schimbată - știm că diavolul nu este creator căci asta l-ar apropia de Dumnezeu ceea ce este inadmisibil de către el- dar nici noi nu ne-am schimbat în reacție ca oameni. Este și un avertisment. Aud de ceva timp, deloc scurt, că ne-am schimbat, că nu mai suntem ca înaintașii noștri, că ne-am modernizat...De fapt în adâncul ființei noastre nu par să fi apărut modificări. Suntem la fel de ușor de dus de nas, la fel de naivi și inconsistenți în lucidități. Cum anatomic chiar nu e cazul să insistăm. Anatomia umană nu se poate schimba prin legi umane. Suntem oameni și atât. Și de cele mai multe ori purtăm cu noi sindromul Gadara. Gândim la porci mai mult decât la oameni, mai mult la pierderi decât la salvarea aproapelui. Indiferent de preț. Finalul Evangheliei zilei ne spune cum, respins de Gadara, Domnul Iisus se întoarce în cetatea Sa, trecând marea. Mereu dincolo de ținuturile în care este izgonit, Domnul Iisus Hristos are Cetatea Sa. Pe care o numim cu numele ei Biserică. Cetatea aceasta este Trupul Său cel tainic în care fiecare dintre noi ne aflăm articulație vie, de viață trăitoare. Ori Biserica este Trupul lui Hristos în Harul Duhului Sfânt cel Pogorât peste lume în Ziua Cinzecimii dintâi, Ziua nașterii Bisericii. Întors în Cetate, Hristos rămâne în ea. Nu fugind de Gadara ci vindecând sindromul ei în mijlocul poporului celui binecredincios. Pentru ca niciodată diavolul să nu mai închidă căi, ori să nască frici.

Sursa: tribuna.ro