Ciclul iconografic ortodox al vieţii lui Hristos abundă de aluzii la moartea Sa jertfitoare, începând cu icoana Naşterii Sale. Înfăşurat precum un trup pregătit pentru îngropare, Copilul din iesle reaminteşte vizual de trupul din mormânt şi, prin urmare, sfârşitul poveştii este prezent deja la început. Icoanele timpurii ale Naşterii asimilează interiorul peşterii cu altarul unei biserici, astfel încât Copilul zace ca o victimă sacră pe un altar de cărămidă şi piatră. În icoanele de mai târziu, tânăra mamă are o privire meditativă, ridicându-şi mâna la faţă, gest pe care îl va repeta când va sta lângă cruce. Naşterea Copilului este astfel strâns legată de moartea Sa, [aspect ce poate fi observat] pe măsură ce drama dumnezeieştii deşertări-de-sine începe să se dezvăluie.

Iconografia Întâmpinării lui Hristos la templu, care urmează în ciclu, analizează psihologic drama metafizică a Întrupării şi Răstignirii. Dacă primele icoane ale Întâmpinării pun accentul pe relaţia Pruncului cu Mama Sa, imaginile de după controversele iconoclaste se axează pe figura lui Simeon şi dramatizează faptul că acest Prunc nu este pur şi simplu „oferit” în templu, ci e chiar pe punctul de a fi sacrificat, iar acest sacrificiu se află la temelia creştinismului.

(Arhimandritul Maximos Constas, Arta de a vedea. Paradox şi percepţie în iconografia ortodoxă, traducere Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 146)