Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez. Deci pentru aceasta căutau mai mult iudeii să-L omoare, nu numai pentru că dezlega sâmbăta, ci şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu. A răspuns Iisus şi le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai. Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi-I arată toate câte face El şi lucruri mai mari decât acestea va arăta Lui, ca voi să vă miraţi. Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. (Ioan 5, 17-24) (Miercuri în săptămâna a doua după Paști)

Evanghelia celei de-a doua miercuri după Paști nu urmează textual celei de marți, dar este înrudită acesteia în ideile conținute, anume cele despre puterea de judecată pe care Dumnezeu I-a dat-o Fiului. 

Acest fragment din al cincilea capitol de la Ioan, precedat de vindecarea slăbănogului din scăldătoarea Vitezda, începe prin a relata cum Hristos, fiindcă făcea minuni sâmbăta, dar mai ales pentru că vorbea despre Dumnezeu ca Tatăl Său, era deja urmărit de iudei ca să-L omoare. Primul motiv deranja fiindcă potrivit lor Domnul încălca legea Sabatului, respectată foarte strict de aceștia, chiar dacă facerea de bine ar fi putut să primeze înțelesului rigid al legii, adică a nu face nimic. Al doilea motiv deranja fiindcă Iisus Se făcea vinovat de blasfemie, vorbind în asemenea fel despre Tatăl ceresc. Nu e o situație neobișnuită ca cineva să fie condamnat, iar în ochii acuzatorilor să primeze presupusa nerespectare a legii în fața mult mai puțin importantelor fapte minunate și cuvinte pline de dreptate. În zilele noastre putem vedea destul de des, dacă suntem atenți, cum știrile pot fi deformate într-o asemenea manieră, încât binele este trecut sub tăcere și se evidențiază acea parte dintr-o informație care are capacitatea de a produce scandal. Nici în vremea preumblării Domnului pe pământ lucrurile nu stăteau prea diferit. Cuvintele erau și atunci scoase din context și folosite ca armă, la vreme de nevoie. Acuzatorii se foloseau de afirmația lui Iisus că Dumnezeu esta Tatăl Său, dar și mai departe, de faptul că Iisus S-a făcut prin această afirmație deopotrivă cu Dumnezeu. Această consecință a cuvintelor nu era neapărat falsă, însă era folosită ca o armă care dovedea ceea ce doreau ei: păcatul blasfemiei, care se pedepsea cu moartea. Azi putem gândi lucrurile și altfel. Peste vreo 300 de ani avea să apară în lume erezia ariană, ai cărei adepți afirmau că Fiul nu este Dumnezeu, ci doar prima Sa creatură, dar net inferioară Tatălui. Dacă ar fi să luăm în seamă acuzația iudeilor din această pericopă evanghelică, ea ne-ar servi chiar ca o apărare împotriva acestei erezii care este destul de răspândită și azi. Prin urmare, aceeași informație poate să zidească sau poate să dărâme, în funcție de scopul pentru care o folosim.

Dar pentru a înlătura acuzațiile nedrepte, Iisus explică astăzi mai multe, spunând acestea: „Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcând; căci cele ce face Acela, acestea le face şi Fiul întocmai”. Textul conține o informație teologică importantă, accentuând faptul că izvorul Sfintei Treimi este numai Dumnezeu-Tatăl. Prin urmare Fiul face toate tocmai fiindcă Tatăl i-a dat această putere. Așadar, puterea dumnezeiască a lui Hristos nu este „de la sine”. El nu este al doilea dumnezeu, cum ar putea crede unii, ci Unul și același Dumnezeu, slăvit în Treime de Persoane. Desigur, această afirmație este dincolo de rațiune, ea se acceptă prin credință și constituie specificul creștinătății. În continuarea afirmației, Domnul Iisus explică și cum anume se împărtășește această putere dumnezeiască: nu printr-un decret sau poruncă domnească, ci prin dragoste. Dumnezeu Își împarte puterea Sa prin iubire Fiului. Ființa lui Dumnezeu constă în iubirea pe care o împărtășește, fiind totodată putere dătătoare de viață, care poate învia și din morți. În definitiv, ceea ce afirmă Hristos aici este că puterea cu care El săvârșește minuni nu este a Sa, particulară, individuală, ci puterea lui Dumnezeu. 

Ca și în Evanghelia de marți, Hristos Își continuă discursul tematizând ideea judecății. Acolo spunea că Fiul nu a fost trimis în lume ca să judece, ci ca să mântuiască. Aici afirmă că Tatăl a dat toată judecata Fiului. Afirmațiile par că se contrazic, însă nu este așa. După cum am văzut, judecata este dată doar pentru cei ce nu cred, pentru făcătorii de rele, pentru cei ce nu cinstesc pe Fiul. Prerogativa judecătorului este una care afirmă puterea, fiind dată de Tatăl Fiului, tocmai pentru a arăta vrednicia de cinste de care se bucură Fiul lui Dumnezeu. Judecata nu este altceva decât cealaltă față a puterii mântuitoare, complementara ei. În icoana împărătească de pe catapeteasma altarului fiecărei biserici îl vedem pe unul și același Hristos, Care cu mâna dreaptă binecuvintează (Hristos cel Milostiv), iar în dreapta ține o carte, în care este scrisă Legea (Hristos Judecătorul). Psalmul 100 începe cu versetul: „Mila și judecata Ta voi cânta ție, Doamne” (cf. Psalmi 32, 5; Sirah 35, 23; Matei 23, 23; Iacov 2,13).