E ziua fecioarei Agnia,
Sfânta-i zi de prăznuit,
Când duhu-i în cer l-a sădit,
Prin sângele-i sfânt răspândit.

Cădea-napoi și tânărul și bătrânul;
Neîmplinită încă în căsătorie,
Deplin-a fost ea în mucenicie
Și-n nevoință cu statornicie.

Părinții spăimântați, cu teamă,
Zăvorul sfiiciunii-au întărit,
A pazei praguri îns-a mântuit,
Credința-n neștiința de iubit.

Cine să socotească, oare,
Că, veselă, ea mire are,
Că prin al sângelui dar,
Ea poartă noi comori cu har.

Pe-altarele puterii negrăite,
S-aducă jertfe e silită,
Ea fecioara Lui neprihănită,
Nu-și ia făclie pângărită.

Ăst foc stinge credința,
Și flacăra-i răpește lucirea,
Aici v-aruncați pornirea,
Cu sângele-mi să sting sclipirea.

I-a-ntărâtat pe toți, lovită,
Căci s-a strâns, toată sub veșmânt,
Și și-a păstrat al curăției legământ,
Ca nimeni să nu vadă trupu-i sfânt.

Și-n moarte sfiiciunea ei trăia;
Mâna pe chipu-i era apărare,
Îngenuncheată fiind pentru rugare,
Cădea într-o sfioasă lunecare.

(Arhidiacon Sebastian Serdaru, Catacombele romane, pp. 62-63)