Text și context

Capitolul ce găzduiește pericopa evanghelică de astăzi e unul dens în învățături. Domnul își educă ucenicii cuprivire la adevărata măreție și autoritate. Se folosește de un exemplu practic. Aduce un prunc în mijlocul lor. Apoi, arătând înspre el, le zice tuturor: „Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Apoi arată că smerenia inimii pruncilor este cea care trebuie să slujească oricărui următor al său de exemplu. Și proclamă, clar și răspicat, că oricine va smeri pe unul ca el va primi mare pedeapsă din partea lui Dumnezeu.

Relatarea continuă cu o serie de învățături morale. Domnul explică, folosind exemple practice, cum trebuie să fie privită iertarea, ce însemnătate are pocăința și care trebuie să fie principiile definitorii ale relației dintre cei care îl urmează. Apoi, așa cum face de obicei atunci când vrea să transmită un mesaj clar și inechivoc, se folosește de o istorisire ce are în centru o imagine puternică.

Împărăția și împăratul

Comparația e frumoasă și ușor de digerat. Împărăția cerurilor se aseamănă, e drept, la alte proporții, cu instituția omoloagă de pe pământ și cu conducătorul ei. În fapt, tabloul surprinde momentul judecății. Al bilanțului final. Conducătorul respectivului popor decide să facă sototeala cu slugile sale. Începe cu datornicii. Cel dintâi e cu siguranță reprezentativ în peisaj. Îi datora zece mii de talanți. O sumă colosală. Omul se scuză. Nu-și permite să plătească. Atunci suveranul cere să fie vândut împreună cu întreaga sa familie spre a se acoperi spesele. Disperarea îl cuprinde pe datornic. Cade în genunchi și cu ultimele puteri, se roagă de îngăduință. Cum cârmuitorul e milos, îi iartă datoria.

Datoria de după datorie

Odată ieșit din palat, întâlnește el însuși pe cineva care se găsește, de această dată, în raport cu el, într-o situație asemănătoare. Datoria lui e infinit mai mică însă: o sută de dinari. Găsește cu cale să ceară și el să i se achite cele ce i se cuveneau. Probabil că gânduri ce priveau proasta capacitate de a-și administra avutul îi stăruiau atunci în minte. Ori poate, doar lăcomia. Cine știe! Cert e faptul că omul nu-i poate achita cele ce i se cuvin. Se roagă și el, aidoma lui, de iertare. Dar, n-are parte de milă: „plăteşte-mi ce eşti dator”, i se spune constant pe un ton apăsat. Neputința acestuia generează acțiuni imediate. Omul e aruncat închisoare, urmând a fi ținut acolo până ce va plăti tot. Un dinar reprezenta la acea vreme plata pentru o zi de muncă. Așadar, în medie, el datora taxa pe aproximativ o sută de astfel de zile. Trebuie menționat de asemenea faptul că, în acele timpuri, închisoarea nu era privită ca o destinație finală de pedeapsă, ci doar ca ceva tranzitoriu. De acolo, omul era dus înspre execuție, ori eliberat de îndată ce-și rezolva problemele. Concepția aceasta cu privire la ea va supraviețui până târziu. Așa se face că avem până astăzi noțiunea de „închisoare a datornicilor”, loc în care oamenii erau ținuți până ce reușeau să-și plătească cele împrumutate.

Judecata de după judecată

Deznodământul trist al evenimentului întristează pe slugile împăratului, aflate în preajmă. Acestea merg și raportează stăpânului cele văzute. Urmările sunt neîntârziate. Conducătorul îl cheamă. Cuvintele cu care i se adresează nu sunt deloc măgulitoare. Și conțin în ele durerea unui pedagog care a eșuat în eforturile sale: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” Apoi, omul e dat pe mâna chinuitorilor până ce-și va plăti datoria. Mântuitorul conchide trist: „tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre”.

În loc de concluzii

Iertarea e o condiție sine qua non a intrării în Împărăție. E cea care ne face, cumva, viața mai grea. Aparent. Căci de-ndată de ne lăsăm îmbrățișați de ea, descoperim liniște, pace și bucurie în suflet. Și de pe inimile noastre cad solzi grei ce ne-ncorsetau aprig ființa. Domnul însuși ne dă pildă de nețărmurită iertare. Și ne cere ca, urmându-i exemplul, să facem și noi la fel. Pericopa evanghelică de astăzi vine să ilustreze acest lucru cu maximă seriozitate. Și ne mai arată ceva. Că nu poate exista iertare în inima ce-i secătuită de izvoarele iubirii. Căci cea din urmă o izvorăște pe cea dintâi. Îndrăzniți!