Un om de vază din Belgrad mi-a relatat moartea fratelui său, un vestit avocat. Acest frate al său spunea că crede în Dumnezeu şi era într-adevăr milostiv şi generos cu săracii, săvârşea numeroase fapte bune, dar nu primise niciodată în viaţa sa împărtăşania, după cum afirma. Într-o bună zi s-a îmbolnăvit grav şi se afla în pragul morţii, iar medicii nu puteau face nimic spre a-i uşura suferinţele şi durerea. S-a învârtit şi s-a răsucit în patul său luni de zile, ţipând şi horcăind ca un demonizat. La început, fratele său s-a rugat lui Dumnezeu să-i ia fratelui său sufletul. Dar Dumnezeu n-a voit să-i ia sufletul şi să i-l arunce în iad. Dumnezeu cunoştea toate faptele sale bune, aşa că voia să-l mântuiască. Atunci, fratele său şi-a dat seama că ar trebui să cheme preotul spre a-l spovedi şi împărtăşi cu Preacuratele Taine. La început bolnavul s-a împotrivit, dar, în cele din urmă, a primit a se împărtăşi. După ce preotul l-a spovedit şi l-a împărtăşit, bolnavul a devenit îndată calm şi liniştit. Şi, având o oarecare strălucire pe chip, a fost pe deplin conştient şi a discutat cu cei din jurul său timp de două zile, după care a trecut cu pace la cele veşnice.

Din această pildă, surorilor, iată cât este de mare valoarea Sfintei împărtăşanii. Toate faptele bune sunt plăcute Domnului. Dar toate faptele bune de pe lume nu-l ajută pe creştin dacă acesta nu este unit cu Dumnezeu prin sângele lui Hristos. Sfânta împărtăşanie este pecetea înfierii. Cel ce nu are această pecete nu va fi nici recunoscut şi nici acceptat drept copil al lui Dumnezeu la porţile împărăţiei cerurilor, după moarte. (Sfântul Nicolae Velimirovici) 

(Sf. Nicolae Velimirovici, Sf. Justin Popovici, Lupta pentru credință și alte scrieri, traducere de prof. Paul Bălan, Editura Rotonda, Pitești, 2011, pp. 38-39)