Libertatea individului şi motivaţia de sine sunt temele constante în predicile lui, căci el vede în liberul arbitru „nobilitatea” omului şi chipul lui Dumnezeu care i-a fost dat.

Sfântul Ioan Hrisostom a fost un voluntarist consistent şi a considerat moralitatea o problemă a voinţei. El a identificat sursa păcatului ca şi mişcarea voinţei, care este şi sursa virtuţii. Părerea lui este că „Hristos nu a venit să distrugă natura, ci să corecteze voinţele”. În alte cuvinte, Dumnezeu acţionează nu prin obligaţie, ci prin convingere: „El mângâie, sfătuieşte şi avertizează de relele posibile dar nu ne forţează să facem nimic”. Un păstor trebuie să urmeze acest exemplu.

Prin temperament, Sfântul a fost un maximalist şi, ocazional, a fost aspru şi sever. De asemenea, el a fost întotdeauna un oponent al forţei şi obligaţiei de orice fel, chiar şi în lupta împotriva ereziei. El a fost împotriva folosirii de măsuri civice şi presiune politică în probleme de credinţă şi moralitate. A văzut adevărata putere a creştinismului în blândeţe şi îndurare, nu în forţă. Omul trebuie să fie sever cu sine, nu cu alţii.

Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a stabilit o datorie specifică. Activitatea lui nu țintea la depăşirea opiniilor neortodoxe, ci a face pe cei care se credeau creştini să înţeleagă adevărurile credinţei şi poruncile vieţii şi de aceea ele trebuie puse în practica actuală de individ. El nu uită niciodată că este un păstor duhovnicesc și nu un orator, şi, că, ţelul lui este de a dezvolta sau clarifica o temă particulară obiectivă, pentru a atinge inimile oamenilor şi a le influenţa voinţele şi intelectele.