În  vremea aceea, după ce a înviat din morți, Iisus) a stat în mijlocul ucenicilor Săi şi le-a zis: Pace vouă. Iar ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh. Şi Iisus le-a zis: De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă necrezând de bucurie şi minunându-se, El le-a zis: Aveţi aici ceva de mâncare? Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere. Şi luând, a mâncat înaintea lor. Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin. (Luca 24, 36-53)

Textul Evangheliei care se citește la Sfânta Liturghie a acestui mare praznic, deși relatează cum Hristos S-a arătat ucenicilor și a vorbit cu ei, apoi a mers cu ei în Betania și S-a înălțat la cer, s-ar părea că nu se referă propriu-zis la Înălțarea pe care o prăznuim astăzi. La aceasta se referă Apostolul zilei, adică primele douăsprezece versete din a doua carte lucană, Faptele Apostolilor. Pericopa evanghelică citită aici, adică versetele 36-53, reprezintă sfârșitul capitolului 24 dar și al întregii Evanghelii de la Luca. Să recapitulăm cele întâmplate: în chiar Duminica Învierii, Domnul S-a arătat mai întâi femeilor mironosițe venite la mormânt (versetele 1-11), povestire continuată cu venirea lui Petru în același loc ca să se încredințeze de cele întâmplate (versetul 12), după care, în aceeași zi (versetul 13), adică a treia după Răstignire (versetul 21) are loc arătarea lui Iisus, pe drumul către Emaus, lui Luca și lui Cleopa. În încheierea acestui episod Evanghelistul spune că Iisus S-a făcut nevăzut pentru ochii celor doi ucenici care s-au întors chiar în acel ceas din noapte la Ierusalim (versetul 33) unde s-au întâlnit cu ceilalți ucenici și le-au povestit cele întâmplate.

Imediat în continuarea acestui eveniment se află cele relatate în Evanghelia praznicului Înălțării. Chiar pe când Luca și Cleopa le povesteau Sfinților Apostoli cele întâmplate, adică în noaptea de duminică spre luni, Domnul se arată în mijlocul ucenicilor. Aceștia s-au speriat. Nu știau efectiv că Iisus urmează să învieze și când L-au văzut, credeau că e duh, stafie. De aceea Iisus le-a arătat că este El, confirmând prin rănile de la mâini și de la picioare, invitându-i să le pipăie și apoi cerându-le de mâncare. Prin aceste fapte: urmele cuielor, palpabilitatea la atingere și mâncarea unui pește și a unui fagure, Hristos le confirmă efectiv că a înviat cu trupul. Învierea nu e simbolică ori poate aparentă, ci reală. Hristos înviat are același trup cu care a murit pe Cruce, motiv pentru care noi creștinii credem în învierea noastră, la sfârșitul vremurilor, în același trup pe care îl avem acum. Drept urmare, dăm cinste nu doar duhului din noi, ci și trupului deopotrivă. Acesta e motivul pentru care Biserica nu promovează tradiția incinerării trupurilor moarte, cum făceau de pildă în antichitate romanii și parțial grecii. Cinstirea mormântului strămoșilor nu e o urmare a vreunui cult strămoșesc primitiv, ci efectiv o asemănare a fiecăruia din noi cu Hristos, Cel ce a înviat primul și la cinstea Căruia suntem chemați toți.

După ce îi încredințează pe ucenici, Hristos le confirmă că Învierea Sa nu ar trebui să fie o noutate pentru ei, fiindcă deja de mai multe ori le vorbise despre ea. Era un eveniment de asemenea profețit în cele trei părți ale Vechiului Testament: Legea (lui Moise), Profeții (cărțile proorocilor) și Psalmii (a se înțelege aici, în sens mai larg, toate cărțile poetice). Fără să le fi fost arătate efectiv aceste indicii, ucenicii nu ar fi înțeles nici măcar acum mesajul Evangheliei. Luca spune concret că atunci Domnul Iisus „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile”, care confirmau că Hristos trebuie să pătimească, să moară și apoi să învieze a treia zi. Iar propovăduirea Evangheliei, adică vestirea cuvintelor Sale în lume au un scop clar: pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Este evident că pocăința, adică schimbarea vieții, nu e rezervată unui grup exclusiv de oameni, ci tuturor celor care vor să se lepede de păcate. Încă un lucru mai adaugă Iisus, anume că toate cuvintele Sale sunt de fapt „făgăduința Tatălui Meu”, adică o promisiune de la Dumnezeu Însuși. Ea urmează a se îndeplini curând, însă nu chiar atunci. Ucenicii trebuie deci să rămână în cetate până se vor îmbrăca „cu putere de sus”. Domnul face aici referire la viitoarea Pogorâre a Duhului Sfânt. Venirea Duhului peste Apostoli e momentul efectiv când ei capătă putere să vorbească în numele lui Hristos, să se facă înțeleși și să convingă pe alții. Nu e suficient să știi să vorbești, dacă nu ai și putere de convingere, iar aceasta nu vine de la om, ci e tot un har dumnezeiesc.

Spuneam, la începutul acestui comentariu, că Evanghelia de azi s-ar părea că nu se referă efectiv la evenimentul Înălțării Domnului. Ea se încheie cu relatarea despre mergerea lui Iisus împreună cu ucenicii, în chiar aceeași zi în care S-a arătat lor, spre Betania, deci pe muntele Măslinilor, de unde El, binecuvântându-i, S-a înălțat la cer. Urmând raționamentul cronologic, reamintindu-ne ce s-a întâmplat în tot acest capitol 24 de la Luca, ar reieși că Înălțarea a avut loc a doua zi după Înviere, în lunea Paștilor. Unde e taina? Deslușirea ei o face tot Luca, în textul ce s-a citit în această zi la Apostol, în cealaltă carte scrisă de acest evanghelist: Faptele Apostolilor. În chiar începutul acestei cărți, Luca spune că Hristos li s-a arătat ucenicilor de mai multe ori timp de patruzeci de zile și le-a vorbit despre Împărăția lui Dumnezeu (F. Ap. 1,3). Domnul așadar a rămas mai mult cu ucenicii ca să-i învețe în continuare, după care S-a înălțat la cer, iar în urma Lui apostolii au văzut doi bărbați în haine albe care le-au spus că Hristos se va întoarce așa cum a plecat (F. Ap. 1,11).

Vorbim așadar de mai multe „Înălțări” ale Domnului? Într-un fel, da. Hristos, înviat în același trup cu care pătimise și murise, voiește ca ucenicii să înțeleagă că El rămâne cu ei, însă într-un alt fel decât înainte. Mariei Magdalena, îi spune: „Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20, 17) și aceasta i-o spune nu pentru că ar fi imponderabil după Înviere. Tocmai am citit azi că pe ucenici i-a îndemnat să Îi pipăie rănile. Îi ceruse însă exact opusul Magdalenei, pentru a nu rămâne la starea dinainte. Hristos a înviat cu trupul și S-a înălțat apoi cu trupul la cer, unde este și astăzi de-a dreapta Tatălui, însă nu pentru a ne părăsi. Trupul Său îndumnezeit este, pe de o parte, o încredințare că și noi suntem chemați la înviere și la nemurire în veșnicie. Nu suntem făcuți ca prin moarte să ne cufundăm în neființă, așa cum citim câteodată în anunțuri despre moartea cuiva, în ziare. Suntem făcuți să ne ducem la Tatăl. Iar în al doilea rând, Hristos Se află în continuare cu trupul în mijlocul nostru, atunci când noi ne adunăm împreună, în numele Lui, constituind Biserica. Aici și El ni se oferă în Sfânta Împărtășanie. Prin Înălțare, Hristos nu mai este prezent într-un singur loc, așa cum suntem noi. Ci e prezent pretutindeni unde creștinii Îl cheamă, se roagă în numele Lui și fac fapte potrivit Evangheliei pe care ne-a dat-o să o propovăduim mai departe.