† TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos!

HRISTOS A ÎNVIAT!

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Creat pentru starea înălţimilor armoniei între cele materiale şi cele spirituale şi care prin harul dumnezeiesc să-l ajute a deveni nemuritor, omul nu a avut singur puterea să atingă desăvârşirea. Mărginit în timpul şi spaţiul în care a fost aşezat de Dumnezeu, tocmai ca să-i înlesnească lucrarea spre ţelul pentru care a fost creat, putând să mănânce din toţi pomii raiului, în afară de cel al cunoştinţei binelui şi răului,[1] nu a dovedit iscusinţa bunei alegeri, alunecând prin neascultarea poruncii Creatorului. Sfântul Apostol Pavel avertizează în acest sens că „toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate-mi sunt de folos”. Toate-mi sunt îngăduite, dar eu nu voi fi stăpânit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate, dar Dumnezeu le va nimici – şi pe acesta ca şi pe acelea… Cu preţ aţi fost cumpăraţi! (înţelegând al sângelui lui Hristos). Slăviţi-L dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.”[2] Ca şi coroană a creaţiunii, omul trebuia să înmulţească darurile primite, dar a pierdut din înzestrarea a ceea ce trebuia să cultive pentru mai multă dobândă. După chipul lui Dumnezeu avea menirea să dobândească asemănarea. Pronia divină însă s-a arătat prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu Însuşi, pentru ca în locul celui căzut să biruiască moartea căreia acesta a fost supus urmare a încălcării unei porunci divine şi ca Om deplin, dar cu firea într-o unire desăvârşită cu cea dumnezeiască, înviind să dobândească pentru acesta starea râvnită de la început, îndumnezeirea. Prin aceasta omul îşi recunoaşte dependenţa de Dumnezeu recâştigând comuniunea cea dintâi cu El. Într-un chip aparte încearcă să mărturisească aceasta prin aceea de a fi gata la jertfa de sine pentru Dumnezeu şi nu doar ca ispăşire pentru greşeala ce duce spre moarte, ci şi pentru recunoştinţa de a fi primit darul vieţii spre înveşnicire.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Istoria religiilor consemnează ca act al comuniunii între pământ şi cer, universalitatea sacrificiilor aduse de către oameni. Sacrificiul apare ca prima, aproape generală, mai importantă şi mai veche expresie a adoraţiei religioase.[3] În centrul concepţiei despre sacrificiu în Legea Veche stă ideea de expiaţiune internă sau ispăşire, care se manifestă prin acela ce se aduce din partea omului şi se oferă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi îndreptare.[4] În fapt, sacrificiul adevărat s-ar înţelege al propriei persoane, istoria înregistrând şi sacrificii umane, chiar Vechiul Testament amintind, fără a-l susţine, pe cel al fiicei lui Ieftae, făgăduită ca mulţumire dacă el va obţine victoria asupra vrăjmaşului.[5] În istoria lui Avraam, dacă Dumnezeu i-a poruncit sacrificarea fiului său Isaac ca dovadă de supunere nu înseamnă că s-a practicat aducerea de sacrificiu uman, ci unul al inimii, ascultarea faţă de voia divină. Oprirea sacrificării acestuia de către Însuşi Dumnezeu este aci o dovadă, fiul fiind înlocuit cu sacrificarea unui berbec.[6] Rămâne aceea că Dumnezeu n-a admis pentru sacrificii decât animale domestice alese după stricte criterii religioase.[7] Sacrificatorul avea în vedere o altă fiinţă vie din rândul necuvântătoarelor, care să-l substituie, înlocuind astfel o viaţă pentru alta, iar aceasta să se facă potrivit evlaviei şi mijloacelor proprii. Tocmai alegerea jertfei privea şi o corespondenţă simbolică între caracteristicile acesteia şi însuşi jertfitorul. De pildă, imnele bisericeşti cântă astfel cele două feluri de sacrificiu, adică bineprimit al lui Abel şi respins celui al lui Cain, aduse după firea lor: „Nu m-am asemănat, Iisuse, dreptăţii lui Abel. Daruri bineprimite nu Ţi-am adus Ţie niciodată, nici fapte dumnezeieşti, nici jertfă curată, nici viaţă fără prihană.” Şi iarăşi: „Precum Cain aşa şi noi, ticălosule suflete, am adus fapte murdare Făcătorului tuturor şi jertfă vrednică de mustrare şi viaţă netrebnică; pentru acestea ne-am şi osândit împreună.”[8] De aceea şi când se priveşte jertfa Mântuitorului se face trimitere la aceea a mielului. De fapt, acesta este rânduit cu precădere ca propriu jertfei întrucât simbolizează blândeţea, nevinovăţia, ascultarea, curăţia, fiind socotit icoana Mântuitorului. Atunci când Dumnezeu a hotărât să elibereze pe poporul evreu din robia egipteană, a poruncit ca serbând Paștile să ia fiecare familie un miel de un an, fără meteahnă, să-l junghie, iar din sângele lui să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce. Datorită acestui semn vor fi cruţaţi de îngerul pierzător al întâilor născuţi ai egiptenilor.[9]

Astfel, sângele mielului pascal a adus eliberarea poporului din robie, act ce prefigurează şi slobozirea noastră din robia păcatului. Teologia a văzut în Mântuitorul adevăratul miel pascal, după cum afirmă apostolul: „nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat şi neprihănit,”[10] adică fără păcat. Totodată acelaşi apostol îndeamnă la părtăşia credincioşilor cu jertfa tainică a Domnului, prin următoarele cuvinte: „Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos.”[11] Încă din primele veacuri apostolul neamurilor zice „Paştile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi”[12]. Se află aci şi referirea la cronologia Noului Testament care atestă evenimentul pătimirii Mântuitorului în pragul sacrificării mielului pascal la templu.[13] Un text privind pătimirile lui Mesia şi reluat adesea cu variante în scrierile sfinte este următorul: „Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui!”[14] Scrierile sfinţilor părinţi încă sunt lămuritoare în acest cadru, ca următorul: (Ioan Botezătorul) a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.”[15] N-a mai avut timpul potrivit să spună „Gătiţi”, văzând şi având sub ochi pe Cel pentru Care se făcuse pregătirea. Realitatea avea nevoie de alte cuvinte. Trebuia explicat cine este Cel prezent şi pentru ce s-a făcut pogorârea din cer la noi a Celui venit. Deci zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu”, pe care proorocul ni L-a prevestit zicând: „ca o oaie spre junghiere a fost adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde pe el”. Pe Acesta L-a închipuit Legea cea dată odinioară prin Moise. Dar atunci izbăvea parţial, neîntinzând mila la toţi, căci era chip şi umbră.

Dar acum, Mielul adevărat zugrăvit odinioară prin ghicituri victima nepătată, Se aduce ca o jertfă pentru toţi ca să şteargă păcatul lumii, ca să surpe pe dezorganizatorul lumii întregi, murind pentru toţi ca să desfiinţeze moartea, ca să dezlege blestemul nostru, ca să înceteze în sfârşit sentinţa „pământ eşti şi în pământ vei merge”, ca să arate pe al doilea Adam, venit nu din pământ, ci din cer, şi să Se facă firii omului: început a tot binele, dezlegare a stricăciunii, pricinuitorul vieţii veşnice, temelia refacerii după Dumnezeu, începutul dreptei credinţe şi dreptăţii, cale spre Împărăţia cerurilor.”[16] Şi imnografia lămureşte în context: „Văzând mieluşeaua Maria, pe Mieluşelul său tras spre  junghiere, mergea după El zdrobită, împreună cu alte femei strigând aşa: unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Au doară este iarăşi altă nuntă în Cana, şi acolo Te grăbeşti acum, ca să le mai faci lor vin din apă?…”[17] Se înţelege simbolic şi nunta Mielului de care se bucură cei ce I-au urmat, aducându-I lauda pentru biruinţă: „Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvântarea. Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le-am auzit, zicând: Celui ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi puterea, în vecii vecilor!”[18] De aici şi îndemnul pentru credincioşi de a cunoaşte din jertfa Mielului biruinţa Sa, prin Învierea Domnului, care ne întăreşte şi înalţă sufleteşte, transmiţând tainic certitudinea biruinţei vieţii asupra morţii.[19]

Dreptmăritori creștini și creștine,

După Învierea Sa Mântuitorul numeşte mieluşei pe cei ce se vor împărtăşi din roadele Jertfei Sale, ceea ce însemnează dovedirea aceloraşi virtuţi ce au încununat biruinţa Mielului lui Dumnezeu. Înţelegem şirul sfinţilor şi credincioşilor aşa cum şi cântarea bisericească privind rostul vieţii duhovniceşti cântă: „Cei ce pe Mielul lui Dumnezeu aţi mărturisit și aţi fost junghiaţi ca nişte miei, fiind mutaţi la viaţa cea neîmbătrânitoare şi pururea veşnică, sfinţilor, Aceluia cu dinadinsul, mucenicilor, vă rugaţi să ne dăruiască nouă dezlegare datoriilor.”[20] Anul în curs ca omagial al unității de credință și de neam și comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918 de la sine grăieşte despre îndatoririle ce ne revin faţă de istoria şi viaţa ţării şi poporului. Pilda Mielului reprezintă mereu un imbold pentru tot ceea ce asigură binele tuturor prin jertfa fiecăruia în acest scop. Timpul pascal, de reînnoire pe toate planurile vieţii, este prielnic în a purcede la o lucrare ca aceasta pentru care cerând ajutorul ceresc, dorim unul altuia împliniri bogate de sfintele sărbători spre mulţumirea noastră şi slava lui Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, către Domnul rugător și de tot binele doritor,

 † TIMOTEI

ARHIEPISCOP al ARADULUI

[1] Facerea 2, 16 – 17;

[2] I Cor. 6, 12 – 13 şi 20;

[3] Cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Chialda, Sacrificiile Vechiului Testament, Caransebeş, 1941, p. 12;

[4] Idem, p. 15;

[5] Judecători, 11, 30-40;

[6] Facerea, 22, 2 – 18;

[7] Cf. Pr. Prof. M. Chialda, idem, 96 – 97;

[8] Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, cânt. I, stihira 8 şi 9;

[9] Ieșirea, Cap. 12;  P. Grison, Agneau, în Dictionnaire des symboles, Paris, 1969, p. 9;

[10] I Petru, 1, 18 – 19;

[11] Idem, 2, 5;  cf. Pr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984, p. 295;

[12] I Cor. 5, 17;

[13] Cf. Marie-Emile Boismard, Agneau de Dieu, în Vocabulaire de Theologie Biblique, Paris, 1966, col. 18 – 19;

[14] Isaia 53, 7 – 8;

[15] Ioan 1, 29;

[16] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, în Scrieri, partea a patra, col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 41, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Bucureşti, 2000, p. 133;

[17] Icosul din Canonul Slujbei Sfintelor Pătimiri ale Domnului din Joia Mare;

[18] Apocalipsa 5, 12 -13; 19, 7 – 9;

[19] Cf. P.S. Sofronie, episcopul Oradiei, Pastorală la Învierea Domnului 2016, p.2;

[20] Binecuvântările prohodului, stih. II.