Sunt momente în viața noastră ca persoane sau comunități umane, când se închid drumuri. Se închid orizonturi. Sunt așa-numitele stări de război în care toate drumurile pot duce la moarte sau oricum la dureri și spaime. Așa trebuie să fi fost viața celor din ținutul Gadarei când cei doi îndrăciți vor fi pus „sechestru” pe zona mormintelor, de unde ieșeau „foarte cumpliți”. Nimeni nu putea trece pe acolo. Nu știm prea multe astăzi despre pământul Gadarei și cel al Gherghesenilor. E cert că, atunci când Domnul Hristos a vrut să exprime decăderea fiului risipitor, fuga lui din iubirea tatălui, a ales ca în descrierea țării celei de departe să nu fie doar împrăștiere de avere ci și robire pe lângă o turmă de porci. Subliniind că locul nu era cașer, nu ținea de rigoarea, morală a poporului lui Israel. Poate că pe când povestea va fi arătat către ținuturile cele de peste Marea Galileei care îngrozeau puritatea vieții poporului lui Israel din Capernaum ori Tabta ori Magdala ori cine știe care parte a Țării Sfinte prin credința în Domnul Savaot. Era o vecinătate care înspăimânta. Care nu onora linia frontierei cu lumea. Ciobitură din marea cultură a zonei numită Decapolis – cu legături prin Siria până în marea lume greacă, unind parcă Damascul cu Antiohia și Atena – Gadara și ținutul aferent nu era, vă asigur, un loc de meditație și liniște pentru iudei. 

Ceea ce mă uimește la Evanghelia aceasta ține de plasticitatea prezentării unei lumi la limită. Oameni îndrăciți în cimitire. Turmă de porci păzită cu strășnicie de paznici îngroziți de scufundarea unei turme. O cetate de oameni îngroziți de puterea prin care Hristos îi scoate din groaza îndrăciților. Atât de mult seamănă cu imaginea lumii de astăzi încât nu ai cum să nu sesizezi cu frică încâlcita minte a omului dinaintea fricii. Cât de neatenți suntem la harul lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, când ne „păgubește” de porci. 

Episodul se leagă – cel puțin în integrarea textului în Evanghelie – de Duminica trecută când am vorbit despre vindecarea slugii sutașului (Matei 8, 5-13). Acolo un „spurcat” de dușman al Israelului cere mediere înspre însănătoșirea slugii sale, a ultimului dintre cei care constituiau unitatea sa militară. Care, în fapt, era în afara exercițiului militar. Într-un exercițiu al neputinței și durerii, un om care se afla și el pe o cale închisă, într-un orizont închis. Întâlnirea din Gadara vine să exemplifice, încă o dată, că unii ce se aflau departe de Ierusalim, cum e cazul sutașului, erau spiritual mai aproape de Ierusalim de multe ori ca iudeii înșiși. Sper să nu îmi fie socotită obrăznicie afirmația. Ce spune El, trecând în Decapolis – și cu ocazia momentului din Ghergheseni – ține de deschiderea Evangheliei către neamuri și despre deschiderea celor care vestesc Evanghelia spre înțelegerea unui adevăr veșnic: În Hristos nu există cale pe care să își fie frică să treci! Nu există așadar fenomen legat de firea umană care să nu aibă cheia vindecării în Hristos. 

Modul în care este legat țărmul dinspre Capernaum cu țărmul Gadarei este o furtună „personalizată”. În care valurile se potolesc la certarea Creatorului iar teama ucenicilor – „Doamne, mântuiește-ne că pierim!” (Matei 8, 25) – se vădește identică acestei frici cumplite ce ne cuprinde când natura scapă înțelegerii noastre. Nu sunt o temă pe mare și o alta pe țărmul de cimitir din Gadara. Este aceeași frică cumplită pentru că avem același generator de frică și mai cu seamă aceeași provocare. Inducerea unei frici neputincioase Celui care Este Cel Ce este Viața, deci curajul. Pentru că viața nu se opune numai morții, ci întregului sistem de gândire ce paralizează vocația umană. Orice propovăduitor al terorii și fricii se încadrează astfel de lucrătorii furtunii și fricii din calea spre cimitir. Chiar dacă el nu știe ori încearcă ascunderea lucrării sale în spații ale eticii care închide orizonturile moralei. O frică de câine bătut este ceea ce încearcă mereu stăpânitorul acestei lumi să inducă firii umane, o teamă fundamental lipsită de nădejde. Pentru că știe foarte bine că dacă dărâmi nădejdea unui om sau îi oferi o nădejde falsă poți manipula credința lui și batjocori iubirea sa fără nici o rezervă. De aceea scriam că Gadara seamănă cu noi. 

La marginea minunii scoaterii din iad a celor doi avem două personaje colective: paznicii turmei și stăpânii acestora. Ce bine știe diavolul mentalitatea gadarenilor și a noastră! Cere să fie lăsat să scape din oamenii legați în răutatea iadului în turma de porci. O face mimând smerenia pocăinței ca și cum Hristos nu i-ar cunoaște. Era perioada când diavolul îi „testa” încă mesianitatea. Când se întreba: o fi Mesia? Răspunsul îl primește pe Cruce și mai ales în călcătura de Împărat a Domnului în ținutul morții (Petru 3, 3). Și e zdrobitor pentru iad. Aici își înmoaie înfrângerea prin aliați. Păzitorii vor fi povestit cetății Gadarei în ce mod Iisus cel de dincolo de Marea Galileei a vindecat oamenii și a pierdut într-o baltă uriașă porcii. Nu cred că oamenii aceia nu au luat seama că Iisus este Omul despre care vorbeau toți cei care acostau pe cheiul Gadarei – descoperit abia în 1978 de arheologi- că împlinește minunile cu vindecări și îndreptări de vieți din Capernaum. Ei nu călcau peste apa Mării, dar un fluid informațional unea cele două lumi. Lumea Legii cu lumea idolatriei ce se afla și ea în așteptarea izbăvirii. Aici este fascinantul duhovnicesc al momentului Evanghelic. Hristos le spune fără cuvinte dar în gesturi extrem de lucide că dacă vor să fie izbăviți de strigătele diavolilor au nevoie să renunțe la porcii pe care-i creșteau. Nu, nu pentru alimentație – ne spune astăzi arheologia zonei și cercetătorii în istoria religiei zonale- ci pentru jertfa de la un templu din apropiere, sirian, în care se aduceau jertfă porci. Anii din urmă au descoperit zeci de urme ale unei astfel de jertfiri. Și n-avem a ne îndoi că Hristos nu pe mâncarea oamenilor era pornit ci pe idolatria în care continuau să trăiască. E o lecție dură: dacă mă vreți pe Mine de Dumnezeu, renunțați la zeitățile cărora le aduceți de jertfă porcii voștri. Ne cam sună și nouă și poate deveni un subiect amplu de meditație răspunsul fiecăruia dintre noi la această provocare. 

Gadarenii îl roagă pe Hristos să treacă din hotarele lor. Nu că nu le-ar păsa, dar îi încurcă. Le încurcă nu doar afacerile, ci și idolatriile. Cine ar fi crezut că fără a face apel la jertfe și zei ar putea fi scoși demonii din cei doi tulburați? Pare că le convine să piardă o cale decât să renunțe la ceea ce cred ei despre ce cred. Deseori am aflat aceeași atitudine la oamenii care idolatrizează pe Hristos Domnul ori pe sfinții săi. Pare că aceștia Îl obligă prin rugăciuni, Îl contractează pe Domnul ca zilierul lor, ca și cum relația dintre ei și Dumnezeu este egală cu aceea cu zeii păgâni. Uită complet că Dumnezeu ne cere inima noastră pentru că vede în ea. Nu privește la punga noastră și nici la aerele noastre de creștini. Ci în inima noastră în care deseori lăsăm confuze lucrurile, aruncând în ea ca într-un coș de gunoi confuziile din viața noastră.

E interesant că Apostolii nu-L urmează pe Hristos în momentul Gadara. Obosiți de furtună și munca zilei anterioare, ne arată limitele noastre ca oameni în slujba Adevărului. Obosim. Ne înspăimântăm de furtuni chiar dacă știm că El este cu noi. Îi furăm odihna cu fricile noastre. De oameni. De oameni preocupați doar de supraviețuire, nu și de viață ca atare. Sindromul Gadara este cel care ne sufocă credința și ne aruncă într-o confuzie dureroasă. Asemănând pocăința cu scăparea prin fugă în tăurile din libertatea noastră umană. Pe când pocăința ține de schimbarea vieții. De eliberarea căii prin care Dumnezeu să ne așeze în libertatea față de diavol și păcat și moarte. Refuzul de a locui în cimitire înspăimântând lumea cu strigătele de îndrăciți este cea mai de preț din ascultări. Dumnezeu nu îngăduie batjocorirea omului, dar nici batjocorirea sa de către om. Lăsați-L pe El să treacă pe acele căi de care vă temeți. Va împlini din belșug, cu dragoste, vindecarea noastră de ură și de moarte. Priviți atent în viețile voastre! Trece Înviatul! Nu-L alungați din hotarele inimii!