Începutul şi sfârşitul răului este semeaţa cu­getare. Acest duh necurat este dibaci şi cu multe chipuri, îşi dă toată silinţa să pună stăpânire pe toţi, îi întinde curse fiecăruia. Pe înţelept îl vânea­ză cu înţelepciunea, pe bogat – cu bogăţia, pe cel chipeş – cu frumuseţea, pe cel priceput la vorbă – cu iscusinţa de a vorbi, pe cel ce are glas plăcut – cu dulceaţa glasului, pe artist – cu arta, pe cel descurcăreţ – cu reuşita.

Diavolul nu încetează să-i ispitească în chip asemănător şi pe cei ce duc viaţă duhovnicească, şi întinde curse: celui ce s-a lepădat de lume – în lepădare, celui înfrânat – în înfrânare, celui ce se linişteşte – în liniştire, celui neagonisitor – în evlavie, celui ştiutor – în ştiinţă. Astfel, semeaţa cugetare se străduie să-şi semene în toţi neghinele. Drept aceea, unde se înrădăci­nează această cruntă patimă a mândriei, îl netrebniceşte pe om dimpreună cu toată osteneala lui.

Spre biruinţă asupra mândriei, Domnul ne-a dat smerita cugetare, care stă în aceea ca, orice am fa­ce, să înțelegem că tot binele și bunătatea vin de la Dumnezeu.

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, p. 110)