Citește și: Încercările-chemări de întoarcere la Dumnezeu. O altă față a istoriei (I)

Un fapt similar, relatat de același istoric, Eusebiu de Cezareea, s-a petrecut în vremea împăratului Maximin Daia (305-313) când, pe lângă foametea ce bântuia în oraș, s-a ivit și ciuma „așa încât în scurtă vremea ea a secerat familii întregi”. În vreme ce păgânii își pierduseră tot curajul, fiecare fiind preocupat doar de propria salvare, „numai creștinii au fost în stare să săvârșească fapte de milostenie și de iubire față de om”. Un alt exemplu, celebru, este cel al Sfântului Vasile cel Mare (330-379), care a fondat realmente un „nou oraș”, Vasiliada, numit „casa de provizii a evlaviei”. Destinat tuturor celor ce aveau nevoie de ajutor, el era constituit din case de îngrijire a săracilor, case pentru bătrâni, pentru străini, spital pentru bolnavi, în general și pentru leproși, în special, locuințe pentru medici, infirmieri, oameni de serviciu, dependințe etc.

Alături de el, mai amintim pe Sfântul Ioan Gură de Aur (354-407; a ajutat cele 3.000 de văduve din Antiohia, iar la Constantinopol a fondat mai multe spitale în care erau tratați bolnavii de lepră și de cancer, răscumpărând prizonierii căzuți în mâinile goților ș.a.), pe Sfântul Ambrozie (333-397; a răscumpărat prizonierii căzuți în războaiele cu goții) și mulți alții.

Una dintre cele mai frecvente calamități, ciuma, cu urmări dezastruoase asupra populației, s-a produs în prima jumătate a secolului al XIV-lea. Numită în istorie și „moartea neagră”, ea a izbucnit în Asia Centrală, pe la 1330, și s-a extins în China de Est și India, unde a făcut ravagii, apoi s-a răspândit în Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Europa, ajungând, prin 1347, în porturile Constantinopolului și Trebizondei. Ceea ce s-a petrecut atunci este, cred, asemănător, pilduitor și încurajator pentru situația în care ne aflăm noi în această perioadă. În acele împrejurări, nu doar s-a înmulțit rugăciunea, ci chiar s-au alcătuit și înălțat rugăciuni speciale, profunde în conținut, adânci în căință, mișcătoare în formulare. De atunci datează cele două rugăciuni pe care le-a alcătuit unul dintre cei mai de seamă teologi din veacul al XIV-lea, Sfântul Filotei Kokinos.

Ucenic al Sfântului Grigore Palama (+1359), pe care l-a și canonizat (în 1368), a ajuns patriarh al Constantinopolului, păstorind în două rânduri (1353-1354, 1364-1376). Pe el l-a cunoscut personal și Sfântul Nicodim de la Tismana (+1406), în anul 1375, în timpul în care se afla în Țara Românească, reorganizând monahismul.

Grație unei temeinice pregătiri teologice, pe lângă bogata activitate pastorală și misionară desfășurată, Sfântul Filotei s-a remarcat prin numeroasele și valoroasele lucrări cu caracter dogmatic, hagiografic, omiletic, exegetic, liturgic, canonic, istoric și profetic. În rândurile de față doresc să mă refer la rugăciunile pe care le-a alcătuit Sfântul Filotei. Concret, Sfântul Ierarh a compus două rugăciuni la năprasnica moarte de boli molipsitoare. Faptul că el este autorul lor, m-a determinat să susțin cu tărie că a fost și martorul ocular al epidemiei catastrofale descrise în amintitele rugăciuni. Descrierea o constituie, de fapt, însuși conținutul rugăciunilor alcătuite pentru implorarea milei lui Dumnezeu în greaua situație cauzată de ciumă, foarte asemănătoare, cum afirmam mai sus și după cum se poate vedea, cu cea în care găsim noi astăzi. Mai mult, dacă n-am ști cine este și când a trăit autorul lor și le-am citi în această vreme în biserică, am spune că ele au fost alcătuite pentru situația de acum. 

Întrucât rugăciunile sunt mai ample, iar spațiul de față nu permite prezentarea lor completă, mă limitez la a cita parțial din prima rugăciune, cu recomandarea de a fi căutate și lecturate/înălțate, Părintelui Ceresc, de către fiecare, integral:

„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, izvorul nesecat al îndurărilor, noianul cel nepătruns al iubirii de oameni..., Care aduci multe feluri de bătăi și de răni asupra neamului omenesc spre folosul lui...., oprește, Te rugăm, această armă ascuțită și neașteptată a morții, adusă asupra firii noastre....S-au pustiit cetățile, s-au stricat târgurile; praznicele cele sfințite și slujbele și frumusețea cântărilor dumnezeiești, în bună parte, au tăcut; case frumoase și mari, după cum zice Scriptura, au pierit și nu este cine să locuiască în ele. Frică și cutremur a venit peste noi și negura întunecată a acestei morți înfricoșătoare ne-a acoperit pe noi. Nu apucăm, Stăpâne, noi, rudele, să jelim pe cei răposați, precum este obiceiul, că a și venit sfârșitul nostru și căutăm pe alții care să ne jelească și suntem dați aceleiași gropi de obște. Noi, cei vii și văzuți, nu mai socotim că suntem vii, de frica acestei bătăi înfricoșătoare; nu ne mai încredem nici în noi înșine, bănuind fiecare din noi că are în sine semnul și rana morții și, înainte de moarte, cumplit de frica morții murim.

Aceasta este plata răutății noastre; acesta este sfârșitul cel cuvenit faptelor noastre viclene și necurate; acestea sunt isprăvile cele rele ale desfrânării, ale nedreptății și ale călcării noastre de jurământ...pentru aceasta vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultători...Dar nu ne părăsi pe noi cu totul și, pentru numele Tău cel sfânt, nu strica așezământul Tău, ca să nu fim lipsiți de vremea pocăinței și a întoarcerii, noi, ticăloșii. Știm că și această bătaie de moarte cu iubire de oameni ai adus-o pentru că, de multe ori făgăduind pocăință și de multe ori mințind, ne-am osândit spre tăiere ca și smochinul neroditor. Dar mai ai încă răbdare, ca un lucrător iubitor de oameni, Care nu voiești moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să vie viu...; Care poți din pietre tari și neroditoare să ridici fii lui Avraam, pentru că numai Ție sunt cu putință toate cele ce sunt la oameni cu neputință”(Molitfelnic, 2013).

Așadar, să luăm aminte!